Cumpărăm. Acumulăm. Colecționăm. De ce renunțăm greu la lucrurile inutile

Cumpărăm. Acumulăm. Colecționăm. De ce renunțăm greu la lucrurile inutile

Mulți dintre noi suntem reticenți în a arunca lucruri. Cumpărăm. Acumulăm. Colecționăm. În cele din urmă, dulapurile și podurile noastre sunt pline de haine și de obiecte de patrimoniu prăfuite la care ne uităm rar, dacă nu chiar niciodată.

Dar nu toți suntem așa. Tezaurizarea – sau dificultatea prelungită de a renunța la bunurile inutile – este omniprezentă în cultura noastră, afectând aproape 3% din populație. Această colecționare compulsivă și reticența de a se despărți de „lucruri” este chiar subiectul mai multor seriale populare de televiziune.

Andrew Guzick, profesor asistent de psihologie la Baylor College of Medicine și expert în tulburări de anxietate,  a vorbit pentru medscape.com despre modul în care creșterea în preajma comportamentului de tezaurizare poate afecta sănătatea mintală și bunăstarea viitoare.

-Cum conceptualizați comportamentul de tezaurizare?

-Caracteristica centrală a tezaurizării este incapacitatea de a arunca lucrurile. Acest lucru poate fi cauzat de mai mulți factori, fie că există un atașament sentimental puternic sau convingerea că veți avea nevoie de aceste obiecte într-o zi. Deseori este implicată și cumpărarea compulsivă, precum și dezordinea inevitabilă.

-Cum a fost conceptualizat pentru prima dată tezaurizarea în rândul psihiatrilor și psihologilor? Și când a intrat pentru prima dată termenul în lexicon?

-Inițial, a fost conceptualizat ca un subtip dificil de tratat al tulburării obsesiv-compulsive (TOC). O mare parte din activitatea de identificare a acestui subgrup a avut loc la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. A existat un grup mic, dar în creștere, de cercetători care au demonstrat că aceasta este fundamental diferită de TOC în mai multe moduri.

În ceea ce privește prezentarea clinică, modelele de comorbiditate sunt diferite de cele ale TOC. Iar evoluția este puțin diferită; observăm o dezvoltare progresivă de-a lungul vieții, spre deosebire de un diagnostic clar și clar mai devreme în viață, așa cum se observă de obicei în cazul TOC. În momentul în care mulți oameni caută tratament, sunt adesea aduși, să zicem, de membrii familiei, când sunt puțin mai în vârstă. În cazul tezaurizării, există, de asemenea, acest model constant de răspuns slab la tratament, indiferent dacă este vorba de inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (SSRI) sau de terapie comportamentală.

O mare parte din această muncă în comun a dus la susținerea recunoașterii tezaurizării ca diagnostic independent în DSM-5. Cred că recunoașterea oficială de către „marea noastră carte” a determinat o mai mare atenție acordată acestei populații. Anterior, acești pacienți ar fi fost probabil diagnosticați cu TOC, și chiar nu este adecvat să ne gândim la tezaurizare ca la o tulburare pur anxioasă.

-Aveți un nou studiu, publicat în Annals of Clinical Psychiatry, care analizează sănătatea mintală a copiilor adulți ai părinților cu probleme de tezaurizare. Puteți să ne spuneți ce v-a inspirat să realizați acest studiu și ce ați descoperit?

-Au existat câțiva factori. Am văzut o mulțime de persoane cu tezaurizare în clinicile specializate în TOC, așa că experiențele mele clinice cu această populație m-au atras cu siguranță spre acest domeniu general. Dar apoi, în același timp, am o pregătire largă în domeniul sănătății mintale a copiilor. Iar traumele din copilărie sau experiențele adverse din copilărie, care pot include prezența în preajma acaparării, pot fi un lucru foarte dificil de trăit și de gestionat. Și aici trebuie să îi acord mult credit lui Suzanne Chabaud, doctor în științe sociale, de la OCD Institute of Greater New Orleans, care este unul dintre coautorii lucrării. De ani de zile, ea bate toba pentru a se gândi la familia și copiii persoanelor cu tulburări de tezaurizare. Interesul meu a pornit de la unele dintre aceste experiențe, dar ea a avut ideea bună de a analiza cu adevărat această problemă într-un mod detaliat.

-Înainte de lucrarea dvs., au existat cercetări privind prevalența bolilor mintale, cum ar fi anxietatea și depresia, la copiii persoanelor cu comportament de tezaurizare?

-Această întrebare a fost o noutate pentru lucrarea noastră. A fost pentru prima dată când cineva, din câte știu eu, a analizat o evaluare validată a anxietății și depresiei la această populație.

-Cum ați evaluat simptomele lor și ce ați descoperit?

-Le-am cerut participanților la studiu să se gândească la modul în care s-au simțit de-a lungul adolescenței lor și le-am evaluat răspunsurile cu ajutorul chestionarului de sănătate al pacientului (PHQ), o măsură a tulburărilor de sănătate mintală. Ar trebui să spun de la început că nu am avut un grup de control. Dar am constatat că, printre cei 414 participanți la studiu, undeva între 30% și 50% au raportat simptome de anxietate sau depresie semnificative din punct de vedere clinic, mult mai mult decât v-ați aștepta la o populație normală. Deci, atunci când ne uităm în urmă la cum se simțeau ca adolescenți în acel mediu, ei se luptau și se simțeau adesea respinși de părinții lor.

De asemenea, am constatat că aproape 10% dintre participanți au fost amenințați cu evacuarea la un moment dat în copilărie; 15% au fost nevoiți să locuiască în afara casei lor la un moment dat, din cauza dezordinii; iar 2% au fost implicați de serviciile de protecție a copilului și au fost îndepărtați din casă.

-Știu că ați recrutat pacienți de pe forumuri online înființate de copiii părinților care au avut părinți care au acumulări. Se presupune că aceștia sunt cei mai afectați de acest fenomen. Cum se manifestă acest fenomen în cazul persoanelor cărora le place pur și simplu, să zicem, să colecționeze ceva? Este acesta un comportament continuu, cu un punct de ruptură la care devine o patologie?

Cred că este sigur să conceptualizăm colecționarea și tezaurizarea ca pe un continuum, și trebuie să tragem o linie undeva în ceea ce privește semnificația clinică.

-Ați evaluat dacă este mai probabil ca și copiii celor care au acumulat să acumuleze la rândul lor ca adulți?

-Aceasta este lucrarea noastră de urmărire; nu am analizat-o încă.

Dar, uitându-ne la datele preliminare, prevalența pare destul de scăzută, de fapt, cel puțin în eșantionul nostru. Și, după cum ați menționat, în studiul nostru au existat persoane care căutau sprijin în mod special pentru că au crescut într-o casă foarte dezordonată.

-Cum abordează și tratează furnizorii de servicii de sănătate mintală, de obicei, tezaurizarea?

-Din câte știu eu, nu există medicamente aprobate de FDA în prezent pentru acaparare, deși psihiatrii vor prescrie SSRI și vor încerca să trateze problemele concomitente, cum ar fi depresia și simptomele de anxietate.

Pot vorbi despre terapia cognitiv-comportamentală (CBT) într-un mod ceva mai detaliat. Un număr de studii controlate randomizate susțin CBT pentru acapararea de bunuri. Am menționat mai devreme că, atunci când noi, ca domeniu, am tratat tezaurizarea ca pe o tulburare obsesiv-compulsivă și am făcut terapie de prevenire a expunerii și a răspunsului, nu am țintit cu adevărat caracteristicile specifice ale tezaurizării. Oamenii nu s-au descurcat prea bine.

Dar acum, cercetătorii se concentrează pe intervențiile CBT axate pe sarcini de eliminare care abordează cu adevărat tezaurizarea. Puteți crea diferite categorii pentru diferite obiecte: Pacienții pot fie să le păstreze, fie să le arunce, fie să le doneze. Puteți explora ce gânduri sau așteptări sunt asociate cu aceste obiecte și puteți încerca să le abordați. Clinicienii pot ajuta pacienții să se uite, să zicem, la diferite zone din casa lor și să discute despre ceea ce ar fi dispuși să se despartă sau cel puțin să se gândească să se despartă. Descoperiți motivațiile lor interne pentru a păstra lucrurile.

Acest tip de terapie durează, în general, mai mult decât în cazul unui TOC, de exemplu. Poate fi un pic mai lent, în special dacă cineva are o mulțime de lucruri. Și, adesea, poate implica vizite la domiciliu. În era Zoom, acest lucru este puțin mai ușor, deoarece vizitele la domiciliu nu sunt întotdeauna fezabile.

-Ce rol joacă familia în gestionarea acaparării? Îmi imaginez că includerea celor dragi și a prietenilor în acest proces ar putea fi foarte utilă.

-Da, absolut. Și sprijinul social, în sens mai larg. O colegă cu care am lucrat a realizat un studiu foarte interesant în care a analizat CBT-ul pentru tezaurizare, administrat de psiholog vs. CBT-ul administrat de colegi. Au descoperit că cel mai mare predictor al îmbunătățirii rezultatelor a fost faptul de a avea ceea ce ei au numit un „prieten de dezordine”, care urmează modelul sponsorului Alcoolicilor Anonimi. Acesta ar fi o altă persoană care se luptă cu aceeași problemă și care este un partener de responsabilitate care ajută pacientul să își atingă obiectivele legate de aruncarea gunoiului. Cred că această descoperire subliniază cât de important este sprijinul social.

-Aveți vreo idee finală cu privire la modul de abordare a acaparării?

-Cred că a existat un stigmat – cel puțin în cercurile de psihologie – că nu este cu adevărat tratabilă din cauza acelor lucrări anterioare cu TOC. Dar, în ceea ce privește TCC, există acum motive întemeiate pentru a crede că oamenii pot trăi mult mai fericiți și pot depăși această problemă. TCC pare să funcționeze pentru o mulțime de persoane care suferă de tezaurizare. Acesta este lucrul pe care aș dori să îl subliniez.

Ecaterina Dinescu

Ecaterina Dinescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *