Suntem mereu stresați. Mereu „contra cronometru”. Amânăm pentru concediu tot ceea ce nu putem face pentru că „nu ne ajunge timpul”. Așteptăm concediul. Și ce facem când suntem în concediu, în sfârșit? Ne putem bucura de zile libere? Ne putem comuta atenția de la serviciu? Ne odihnim? Sau ajungem să stăm tot cu ochii în telefon, așteptând să sune, sau verificând email-uri.

Să ne plictisim pentru că nu avem activitate. Să constatăm că nu putem citi nicio carte. Sau că nu avem chef să mergem nicăieri seara. Pentru că e prea aglomerat și prea mult zgomot.

Observăm cu ochi critic comportamentele celor din jur sau gusturile lor. De fapt, nu prea avem răbdare nici să ne ascultăm copiii, nici să ne jucăm cu ei. Zilele trec greu și, de fapt, abia așteptăm să ne reîntoarcem la ritmul de viață accelerat de care ne plângeam. Ajungem să nu ne mai bucurăm de tihnă. De natură. Nu știm ce am vrea să facem. Ne lipsește adrenalina. Măștile sociale pe care le purtăm zilnic în situații diferite. Ne este frică de noi înșine? Ne simțim dezgoliți. Ne este greu fără statutul social de funcționar/ angajat sau de cel de șef.

Preferăm să spunem că avem foarte mulți prieteni. Dar nu îi vrem și în concediu. Ne limităm la discuții telefonice. Ne plac derogările de sarcini, inclusiv atunci când e vorba despre copiii noștri. Suntem dependenți de muncă. Ne place să fim ocupați și să nu ne ajungă timpul. Amânăm să facem mișcare . Preferăm „all inclusiv” să nu avem „bataie de cap”. Mai ales dacă sunt copiii mici. Nu ne cunoaștem copiii și parcă ne este frică să ne apropiem de ei. Realizăm că nu putem controla situația și căutăm un vinovat/ responsabil pentru situația respectivă.

Nu avem ce discuta cu partenerul de viață și apar tăceri jenante: „Spune și tu ceva!” „Ce să îți spun? Spune tu dacă ai de spus”. Și ne reîntoarcem în ecranul telefonului. Constatăm că nu ne dorim nimic. Vrem să ascultăm muzică, dar nu știm ce melodie să căutăm. Am vrea să vedem un film, dar nu mai știm ce ne place. Apare tensiunea și ne pierdem răbdarea. Apoi ne resemnăm: oricum, vremea trece repede și începem serviciul și am scăpat. Uneori vrem să găsim o explicație. Ne trece prin cap că suntem depresivi. Și apatici. Oare suntem bolnavi? Sau poate am îmbătrânit.

Și ne promitem că facem niște analize și mergem la un doctor când ne întoarcem din concediu. Că asta e ultima dată când o să mai facem așa. Eventual mergem într- un mall scump și cumpărăm niște haine de firmă. Și facem poze de familie ca să părem o familie fericită. Și, desigur, la întoarcere spunem tuturor ce bine am petrecut în concediu. Răsuflăm ușurați când copilul își face un prieten și nu mai pune întrebări. Ne simțim depășiți de situație. Ne plac sarcinile clare și termenele prestabilite. Nu mai suntem curioși!

Absolventă a Facultăţii de Psihologie şi Stiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” Iași, cu un master în Psihologie Clinică, Liliana Luca este psiholog clinician, psihoterapeut, la Institutul de Psihiatrie „Socola” Iași. Are competenţă profesională în domeniul expertizei psihologice judiciare, a urmat cursuri de formare în Psihoterapie Integrativă, cursuri postuniversitare de psihologie aplicată în justiţie și bioetică. A participat cu lucrări stiinţifice la conferinţe şi congrese naţionale şi internaţionale de psihiatrie, psihoterapie şi dermatologie. Este implicată în proiectele