Înțelepciunea nu vine automat cu vârsta. Ce ne face, de fapt, mai înțelepți

Înțelepciunea este studiată științific de aproximativ 40 de ani, iar cercetătorii încearcă să înțeleagă ce anume îi face pe oameni înțelepți și dacă această capacitate poate fi cultivată.

Psihologi, psihiatri, sociologi și filozofi folosesc metode științifice pentru a investiga înțelepciunea, în speranța că oamenii își pot dezvolta capacitatea de a acționa cu înțelepciune. Deși cercetătorii nu au ajuns la o definiție comună, mulți consideră că înțelepciunea poate fi cultivată.

„Nu toată lumea va deveni un super-guru al înțelepciunii”, a declarat Judith Glück, psiholog al dezvoltării la Universitatea din Klagenfurt, Austria, „dar cred că există loc pentru ca fiecare să crească.”

Cum a ajuns înțelepciunea să fie studiată în laborator

Studiul înțelepciunii datează din antichitate, însă abia în ultimii 40 de ani cercetătorii au început să aplice metoda științifică pentru a analiza ce este înțelepciunea și cum se dezvoltă.

Psihologul Paul Baltes, de la Institutul Max Planck pentru Dezvoltare Umană din Berlin, a lansat acest domeniu în anii 1980. El a conceput studii în care persoane de toate vârstele erau rugate să reflecteze cu voce tare asupra unor dileme inventate, precum ce i-ar spune unui prieten apropiat care decisese să-și pună capăt vieții sau cum ar sfătui o fată de 15 ani care dorea să se căsătorească imediat.

Baltes și echipa sa au evaluat răspunsurile pe o scală de la 0 la 7, folosind cinci criterii, cunoscute astăzi sub numele de Paradigma Înțelepciunii Berlinului, pe care le considerau esențiale pentru înțelepciune: cunoștințe despre viață și natura umană, strategii pentru navigarea prin diferite circumstanțe și provocări, înțelegerea faptului că oamenii nu au aceleași valori, conștientizarea faptului că prioritățile se pot schimba în funcție de context și capacitatea de a tolera incertitudinea.

Persoanele care obțineau scoruri mai mari la aceste teste înțelegeau mai bine problemele ample implicate în scenariile prezentate, identificau mai multe răspunsuri potențiale și ridicau întrebări care îi ajutau pe personajele fictive să înțeleagă posibilele consecințe ale deciziilor lor, în loc să le spună pur și simplu ce să facă.

„Baltes a fost primul care a venit cu ceea ce se poate spune că este un test relativ obiectiv despre înțelepciune”, a declarat , pentru brainfacts.org, Howard Nusbaum, psiholog cognitiv și neurocercetător la Universitatea din Chicago și director al Centrului pentru Înțelepciune Practică din Chicago.

Un aspect important al cercetărilor lui Baltes a fost distincția dintre înțelepciune și inteligență. El a arătat că abilitatea analitică, în sine, nu face o persoană înțeleaptă.

Psihiatrul geriatric Dilip Jeste, directorul Rețelei Determinanților Sociali ai Sănătății și coautor al unui articol din 2025, publicat în Revista Anuală de Psihologie Clinică, despre beneficiile înțelepciunii la vârste înaintate, formulează această idee astfel: „Unii dintre cei mai inteligenți oameni… sunt cei mai răi oameni care pot fi”.

Baltes a arătat, de asemenea, că simpla înaintare în vârstă nu garantează că o persoană devine mai înțeleaptă. Într-un studiu din 1990, în care au fost analizate persoane tinere, de vârstă mijlocie și în vârstă, el a constatat că răspunsurile înțelepte erau la fel de probabile în toate grupele de vârstă.

Diferite metode pentru măsurarea înțelepciunii

Judith Glück, psiholog al dezvoltării la Universitatea din Klagenfurt, care și-a desfășurat activitatea postdoctorală cu Baltes, consideră că abordarea acestuia de măsurare a înțelepciunii prin intermediul scenariilor are anumite limitări. O persoană poate să nu acționeze la fel de înțelept în viața reală precum ar face-o într-o situație ipotetică.

Glück a încercat să măsoare înțelepciunea într-un mod diferit. Ea le-a cerut oamenilor să descrie un eveniment dificil pe care l-au trăit și apoi să reflecteze asupra acestuia: ce au învățat și ce ar face diferit?

Într-un studiu din 2017, cercetătorul în domeniul înțelepciunii Nic Weststrate, în prezent la Universitatea din Illinois Chicago, și Glück au raportat că persoanele care s-au angajat în ceea ce este cunoscut drept procesare „redemptivă”, considerând că ceea ce s-a întâmplat a fost, în cele din urmă, spre bine, au avut tendința de a fi mai fericite, dar nu neapărat mai înțelepte.

În schimb, procesarea „exploratorie”, reflectarea asupra unei situații cu scopul explicit de a ajunge la o mai bună înțelegere de sine, a fost asociată cu scoruri mai mari la testele de înțelepciune.

Această abordare are însă propriile limite, a spus Glück, deoarece oamenii aleg experiențe foarte diferite pentru a le descrie. În timp ce multe dintre persoanele participante la studiile sale vorbesc despre probleme obiectiv serioase, precum relații destrămate, altele se referă la situații minore, cum ar fi o dispută cu un vecin din cauza unei crengi care atârnă: „Nu poți compara cu adevărat poveștile oamenilor atunci când vorbesc despre lucruri total diferite”.

O altă metodă de măsurare a înțelepciunii este reprezentată de chestionare. Monika Ardelt, sociolog la Universitatea din Florida și cercetătoare specializată în studiul științific al înțelepciunii, folosește astfel de instrumente, prin care oamenii sunt rugați să răspundă la afirmații precum „Mă pot simți confortabil cu tot felul de oameni” și „Când mă gândesc la ce mi s-a întâmplat, nu pot să nu simt resentimente”.Cele 21 de întrebări dintr-o secțiune laterală pot fi folosite pentru evaluarea propriului nivel de înțelepciune.

Dezavantajul acestei metode de autoevaluare este că înțelepciunea presupune umilință. Prin urmare, oamenii înțelepți se pot evalua prea modest, în timp ce persoanele nechibzuite, care nu își conștientizează propriile slăbiciuni, își pot acorda scoruri exagerat de mari.

Ce înseamnă înțelepciunea

Dacă măsurarea înțelepciunii este dificilă, la fel de dificilă este și definirea acesteia. Una dintre disputele din domeniu este dacă înțelepciunea reprezintă un set de calități sau procesul prin care oamenii evaluează situațiile.

Igor Grossmann, specialist în științe sociale și computaționale la Universitatea din Waterloo, Canada, definește înțelepciunea ca fiind procese mentale care permit o mai mare conștientizare și o capacitate mai mare de a regla gândurile, obiectivele și emoțiile în situații sociale complexe.

Pentru a măsura această capacitate, echipa sa, condusă de Justin Brienza, pe atunci student, a dezvoltat Scala de Raționament Situat. Aceasta evaluează umilința intelectuală, recunoașterea incertitudinii și a schimbării, luarea în considerare a mai multor puncte de vedere și capacitatea de a căuta compromisuri.

Monika Ardelt consideră însă că Grossmann, iar înaintea lui Baltes, au omis un element important prin excluderea abilităților emoționale din definiția înțelepciunii. Scala Tridimensională a Înțelepciunii dezvoltată de Ardelt, una dintre cele mai utilizate metode de măsurare a înțelepciunii, include și măsuri ale compasiunii.

Experiențele de viață pot duce la înțelepciune

Când înțelepciunea apare în mod natural, ea provine adesea din lecțiile învățate în urma unor experiențe intense sau a unor dileme. „Aceste experiențe pot fi dureroase, precum despărțirile sau bolile, dar înțelepciunea poate fi dobândită și în urma unor experiențe care sunt pur și simplu provocatoare, precum mutarea într-un oraș nou sau nașterea unui copil. Totuși, multe persoane care se îmbolnăvesc de cancer sau devin părinți nu dobândesc niciodată prea multă înțelepciune“.

Prin analizarea cercetărilor privind înțelepciunea și intervievarea unor persoane considerate mai înțelepte și a unora mai puțin înțelepte, folosind diverse metode de măsurare, Glück a identificat cinci condiții prealabile pentru extragerea înțelepciunii din experiență.

Acestea sunt capacitatea de a gestiona incertitudinea, menținerea deschiderii către schimbare și perspective noi, reflecția asupra propriilor experiențe, reglarea suișurilor și coborâșurilor emoționale și practicarea empatiei. Unii oameni posedă în mod natural aceste caracteristici sau le învață în copilărie. Pentru cei care nu le au, Glück experimentează modalități de a le dezvolta.

Laboratorul ei derulează un studiu multianual în care participanții vor juca jocuri video bazate pe personaje, similare cu „The Last of Us”, care simulează în mod viu experiențele trăite și îi implică pe jucători în procesul decizional moral și emoțional.

Aceste jocuri ar putea reprezenta o scurtătură către înțelepciune, dacă se va dovedi că aceasta poate fi dobândită nu doar din propriile experiențe, ci și din experiențele altor persoane și chiar din cele ficționale, presupune Glück.

Autodistanțarea și dezvoltarea raționamentului înțelept

Igor Grossmann abordează problema într-un mod diferit. El le cere participanților la studii să se distanțeze de propriile dificultăți scriind despre ele la persoana a treia sau să se distanțeze de evenimentele politice imaginându-și că trăiesc într-o țară îndepărtată.

Persoanele care folosesc aceste tehnici obțin scoruri mai mari pe scala de raționament înțelept a lui Grossmann decât atunci când își povestesc experiențele în mod direct. „Abordezi lucrurile dintr-un punct de vedere diferit. Așa că asta te menține flexibil“, a explicat Grossmann. Aceste creșteri ale raționamentului înțelept sunt modeste, însă cercetările lui Grossmann sugerează că practicarea autodistanțării în timp poate avea efecte cumulative: „Oamenii pot deveni astfel mai pricepuți în situații precum rezolvarea conflictelor relaționale”.

Poate fi înțelepciunea predată?

Monika Ardelt a observat, la rândul său, rezultate încurajatoare în cazul cursului de la Universitatea din Florida care a ajutat-o pe Emily Swanson să treacă examenele de doctorat.

Swanson se afla sub presiune în perioada în care se pregătea pentru examenele de doctorat și se aștepta ca procesul să fie extenuant. Ea a acceptat însă un post de asistentă didactică alături de Ardelt, care predă un curs universitar intitulat „Căutarea înțelepciunii și prosperitatea umană”.

Cursul le cere studenților să petreacă o săptămână trăind și reflectând asupra tradițiilor asociate cu înțelepciunea, printre care budismul, creștinismul și stoicismul grecesc. Săptămânile dedicate budismului și stoicismului s-au dovedit transformatoare pentru Swanson.

Prin practică, ea a învățat să-și observe gândurile și emoțiile într-un mod mai detașat și fără prejudecăți. Experiența a determinat-o să își privească examenele de calificare dintr-o perspectivă diferită: „Care este cel mai rău scenariu? Dacă pici, nu obții un doctorat. Îți schimbă viața atât de mult pe cât cred eu? Ei bine, nu.”

În loc să vadă examenele ca pe o amenințare, Swanson a început să le abordeze ca pe o oportunitate de dezvoltare. Schimbarea de perspectivă i-a permis să își asume riscuri intelectuale care au făcut ca eseurile necesare pentru avansarea la doctorat să fie mai bune decât ar fi fost altfel.

Ardelt consideră că schimbarea de perspectivă a lui Swanson este un exemplu al modului în care practicarea reflecției, a umilinței, a compasiunii și a ascultării altor puncte de vedere poate face o persoană mai înțeleaptă, adică mai capabilă să adopte o perspectivă mai largă, în special atunci când se raportează la ceilalți, și să lucreze pentru cel mai bun rezultat pentru toți cei implicați.

Într-un studiu din 2020, Ardelt a comparat 165 de studenți care au urmat cursuri ce implicau practicarea unor metode de îmbunătățire a înțelepciunii cu 153 de studenți care au absolvit cursuri academice mai tipice de sociologie sau religie. Toți studenții au susținut testul Scalei de Înțelepciune Tridimensională a lui Ardelt la începutul și la sfârșitul semestrului.

Studenții din cursurile bazate pe practică au înregistrat creșteri ale nivelului de înțelepciune – 2,5% în general și 3,6% în dimensiunea reflexivă – în timp ce nivelurile de înțelepciune au scăzut în cazul celor din cursurile mai teoretice.

Cum poate fi cultivată înțelepciunea

Experții indică mai multe modalități prin care o persoană poate deveni mai înțeleaptă, printre care meditația, petrecerea timpului în natură, voluntariatul pentru a ajuta oamenii aflați în nevoie sau adoptarea unor moduri de gândire stoice. Important este depășirea preocupării de sine. Orice lucru care încurajează conștiința de sine, deschiderea către puncte de vedere divergente, reglarea emoțională și umilința reprezintă un pas către dobândirea înțelepciunii. Puțini oameni vor fi însă înțelepți tot timpul.

Din perspectiva lui Howard Nusbaum, psiholog cognitiv și neurocercetător, mintea este prea dependentă de stări și poate fi ușor influențată de stres, oboseală sau frustrare. „O să devii morocănos, enervat și o să uiți”, a spus Nusbaum. Cu timp și practică, a adăgat el, oamenii pot crește însă numărul momentelor în care fac alegeri înțelepte, în beneficiul lor și al tuturor celor din jur.