Dopamina, o substanță chimică din creier asociată de mult timp cu plăcerea, motivația și căutarea de recompense, pare să joace, de asemenea, un rol important în ceea ce privește motivul pentru care exercițiile fizice și alte eforturi fizice sunt „ușoare” pentru unii oameni și obositoare pentru alții, potrivit rezultatelor unui studiu efectuat pe persoane cu boala Parkinson condus de cercetătorii de la Johns Hopkins Medicine. Boala Parkinson este marcată de o pierdere în timp a celulelor producătoare de dopamină din creier.

Rezultatele, publicate în NPG Parkinson’s Disease, ar putea, spun cercetătorii, să conducă în cele din urmă la modalități mai eficiente de a ajuta oamenii să stabilească și să respecte regimurile de exerciții fizice, la noi tratamente pentru oboseala asociată cu depresia și multe alte afecțiuni, precum și la o mai bună înțelegere a bolii Parkinson.

„Cercetătorii încearcă de mult timp să înțeleagă de ce unii oameni găsesc efortul fizic mai ușor decât alții”, spune conducătorul studiului, Vikram Chib, Ph.D., profesor asociat în cadrul Departamentului de Inginerie Biomedicală de la Școala de Medicină a Universității Johns Hopkins și cercetător științific la Institutul Kennedy Krieger: „Rezultatele acestui studiu sugerează că cantitatea de dopamină disponibilă în creier este un factor cheie.”

Chib explică faptul că, după o repriză de activitate fizică, percepția oamenilor și autoevaluarea efortului depus variază și, de asemenea, le ghidează deciziile privind efectuarea de eforturi viitoare. Studiile anterioare au arătat că persoanele cu dopamină crescută sunt mai dispuse să depună efort fizic pentru recompense, însă studiul actual se concentrează pe rolul dopaminei în autoevaluarea de către oameni a efortului necesar pentru o sarcină fizică, fără promisiunea unei recompense.

Pentru studiu, Chib și colegii săi de la Johns Hopkins Medicine și Kennedy Krieger Institute au recrutat 19 adulți diagnosticați cu boala Parkinson, o afecțiune în care neuronii din creier care produc dopamină mor treptat, provocând mișcări involuntare și incontrolabile, precum tremurături, oboseală, rigiditate și probleme de echilibru sau coordonare.

În laboratorul lui Chib, 10 voluntari de sex masculin și nouă voluntari de sex feminin cu vârsta medie de 67 de ani au fost rugați să efectueze aceeași sarcină fizică – strângerea unei mânere echipate cu un senzor – în două zile diferite, la patru săptămâni distanță una de cealaltă. Într-una dintre zile, pacienților li s-a cerut să își ia medicația standard, zilnică, cu dopamină sintetică, așa cum ar fi făcut-o în mod normal. În cealaltă zi, li s-a cerut să nu-și ia medicamentele cu cel puțin 12 ore înainte de efectuarea testului de strângere.

În ambele zile, pacienții au fost învățați inițial să strângă un senzor de strângere la diferite niveluri de efort definit, iar apoi li s-a cerut să strângă și să raporteze câte unități de efort au depus.

Atunci când participanții își luaseră medicamentele obișnuite cu dopamină sintetică, autoevaluările lor privind unitățile de efort depuse au fost mai precise decât atunci când nu luaseră medicamentul. De asemenea, aceștia au avut mai puțină variabilitate în eforturile lor, arătând stoarcere precisă atunci când cercetătorii le-au dat indicații să stoarcă la diferite niveluri de efort.

În schimb, atunci când pacienții nu luaseră medicamentul, aceștia și-au supradeclarat în mod constant eforturile – ceea ce înseamnă că au perceput sarcina ca fiind mai grea din punct de vedere fizic – și au avut o variabilitate semnificativ mai mare între apucături după ce au fost indicați.

Într-un alt experiment, pacienții au avut de ales între o opțiune sigură de a strânge cu un efort relativ scăzut pe senzorul de prindere sau de a da cu banul și de a risca să nu depună niciun efort sau să depună un efort foarte ridicat. Atunci când acești voluntari și-au luat medicamentele, au fost mai dispuși să își asume riscul de a trebui să depună un efort mai mare decât atunci când nu și-au luat medicamentele.

Un al treilea experiment le-a oferit participanților posibilitatea de a alege între a primi o sumă mică de bani garantată sau, prin aruncarea unei monede, să nu primească nimic sau să primească o sumă mai mare de bani. Rezultatele nu au arătat nicio diferență între subiecți în zilele în care și-au luat medicamentele și cele în care nu le-au luat. Acest rezultat, spun cercetătorii, sugerează că influența dopaminei asupra preferințelor de asumare a riscurilor este specifică procesului decizional bazat pe efort fizic.

Împreună, spune Chib, aceste descoperiri sugerează că nivelul de dopamină este un factor critic în a-i ajuta pe oameni să evalueze cu exactitate cât de mult efort necesită o sarcină fizică, ceea ce poate afecta în mod semnificativ cât de mult efort sunt dispuși să depună pentru sarcini viitoare. De exemplu, dacă cineva percepe că o sarcină fizică va necesita un efort extraordinar de mare, poate fi mai puțin motivat să o facă.

Înțelegerea mai multor lucruri despre chimia și biologia motivației ar putea avansa modalitățile de motivare a regimurilor de exerciții fizice și de terapie fizică, spune Chib. În plus, o semnalizare ineficientă a dopaminei ar putea ajuta la explicarea oboselii omniprezente prezente în afecțiuni precum depresia și COVID de lungă durată, precum și în timpul tratamentelor împotriva cancerului. În prezent, el și colegii săi studiază rolul dopaminei în oboseala clinică.

Printre ceilalți cercetători care au participat la acest studiu se numără Purnima Padmanabhan, Agostina Casamento-Moran și Alexander Pantelyat de la Johns Hopkins; Ryan Roemmich de la Johns Hopkins și de la Institutul Kennedy Krieger; și Anthony Gonzalez de la Institutul Kennedy Krieger.