O nouă teorie oferă o perspectivă foarte diferită asupra a ceea ce este viața
Biologii definesc de obicei „viața” ca fiind o entitate care se reproduce, răspunde la mediul înconjurător, metabolizează substanțe chimice, consumă energie și crește. Conform acestui model, „viața” este o stare binară; ceva este fie viu, fie nu este. Această definiție funcționează rezonabil de bine pe planeta Pământ, virușii fiind o excepție notabilă.
Dar dacă viața se află în altă parte în univers, s-ar putea să nu fie făcută din același material ca și noi. S-ar putea să nu arate, să nu se miște și să nu comunice la fel ca noi. Atunci, cum o vom identifica ca fiind viață? Astrobiologul Sara Walker de la Universitatea de Stat din Arizona și chimistul Lee Cronin de la Universitatea din Glasgow cred că au găsit o cale. Ei susțin că doar șansa nu poate produce în mod constant moleculele extrem de complexe care se găsesc în toate creaturile vii, potrivit sciencealert.com.
Părți din noi sunt cu miliarde de ani mai vechi
Pentru a produce miliarde de copii ale unor obiecte complicate precum proteinele, mâinile umane sau iPhone-urile, universul are nevoie de o „memorie” și de o modalitate de a crea și reproduce informații complexe – un proces care seamănă foarte mult cu „viața”. „Un electron poate fi creat oriunde în univers și nu are o istorie”, a declarat Walker pentru New Scientist. „Sunteți, de asemenea, un obiect fundamental, dar cu o mulțime de dependență istorică. S-ar putea să doriți să vă citați vârsta numărând până la momentul în care v-ați născut, dar părți din voi sunt cu miliarde de ani mai vechi. Din acest punct de vedere, ar trebui să ne gândim la noi înșine ca la niște neamuri de informații care se propagă și care se regăsesc temporar agregate într-un individ.”
„Teoria de asamblare” a lui Walker și Cronin prezice că moleculele produse de procesele biologice trebuie să fie mai complexe decât cele produse de procesele non-biologice. Pentru a testa această predicție, echipa lor a analizat o serie de compuși organici și anorganici din întreaga lume și din spațiul cosmic, inclusiv bacterii E. coli, drojdie, urină, apă de mare, meteoriți, medicamente, bere preparată acasă și whisky scoțian.
Aceștia au sfărâmat compușii în bucăți și au folosit spectrometria de masă pentru a identifica blocurile lor moleculare de construcție. Ei au calculat cel mai mic număr de pași necesari pentru a reasambla fiecare compus din aceste blocuri – pe care l-au numit „indice de asamblare moleculară”. Singurii compuși cu 15 sau mai multe etape de asamblare proveneau din sisteme vii sau procese tehnologice.
„Ar putea fi vorba de o celulă care construiește molecule cu un nivel ridicat de asamblare, cum ar fi proteinele, sau de un chimist care produce molecule cu o valoare de asamblare și mai mare, cum ar fi medicamentul anticancer Taxol”, explică Walker și Cronin.
În timp ce unii compuși din sistemele vii aveau mai puțin de 15 etape de asamblare, niciun compus anorganic nu a reușit să depășească acest prag. „Sistemul nostru … ne permite să căutăm în univers în mod agnostic dovezi ale ceea ce face viața, mai degrabă decât să încercăm să definim ce este viața”, au scris Walker și Cronin într-un articol publicat în Nature Communications.
