Prof. Dimitrie Bagdasar. Povestea fascinantă a unui copil sărac, ajuns un neurochirurg faimos

Pe 17 decembrie 1893, în comuna Roșiești, azi Județul Vaslui, se năștea cel de-al patrulea copil al unei familii de țărani răzeși,  Iancu şi Smaranda Bagdasar. Peste ani, puștiul  rămas orfan de mamă la 14 ani, care mergea câțiva kilometri pe jos ca să ajungă la școală, a pus bazele școlii românești de neurochirugie: medicul Dumitru Bagdasar.

Cel care, împreună cu un alt neurochirurg, Dr. Constantin Arseni, a dat și numele unui spital (Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni” ), a urmat școala  primară din Idricii de Sus. Distanța de câțiva kilometri dintre casa părinească din Roșiești și școală o parcurgea pe jos, de două ori pe zi, indiferent de vreme. Tatăl, Iancu Bagdasar, era ţăran cu  carte. Pentru calităţile sale de bun gospodar a fost ales primar şi a rămas de mai multe ori în funcţie,  până în 1944.

La 14 ani își pierde mama

La vârsta de 14 ani, Dumitru rămâne orfan de mamă, decedată la ultima naştere.  Acest lucru va înrăutăţi situaţia materială a familiei Bagdasar, care avea 12 copii. Pleacă apoi la  Liceul „Ghe. Roșca Codreanu” din Bârlad, fiind absolvent al secției moderne, promoția 1913. Tot în același an se înscrie la Facultatea de Medicină din București, pe care o frecventează cu mari greutăți materiale, fiind nevoit să-și câștige singur existența.

La sfârșitul anului III de facultate se angajează la Institutul Medico-Militar, sperând să rezolve problema financiară. Intervine Primul Război Mondial, este mobilizat și trimis pe front ca medic militar. Demobilizat în 1918, își continuă studiile medicale până în 1922 când obține titlul de doctor în medicină cu teza „Contribuțiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic”.

Plecarea în America

Se orientează către Neurologie la clinica marelui neurolog Dr. Gheorghe Marinescu. După absolvire devine medic secundar la Spitalul Militar unde, între anii 1922–1926, se orientează către Neurologie și Chirurgie Generală la secția Neurologie, condusă de Dr. Dimitrie Noica, respectiv secția Chirurgie condusă de Dr. Mihail Butoianu. De asemenea, frecventează Laboratorul Catedrei de Histologie – pe atunci sub conducerea Dr. Ștefan Besnea – și Anatomie patologică București.

În 1927 își dă demisia din armată, se căsătorește cu Dr. Florica Ciumetti  și pleacă împreună la specializare în America, la Boston. Aici, în anii 1927-1929, Dumitru Bagdasar se specializează în Neurochirurgie la vestita clinică Peter Bent Brigham a Dr. Harvey Cushing, pionierul mondial al neurochirurgiei moderne. Împreună cu Dr. Percival Bailey publică două lucrări privind „Tratamentul gomelor cerebrale” și „Cordoblastoamele intracraniene”.

Întoarcerea în țară

Întorși în țară în 1929, medicii Dumitru și Florica Bagdasar sunt repartizați la periferia țării. Dr. Dumitru Bagdasar realizează primele intervenții neurochirurgicale în Spitalul din Jimbolia (1929-1931), apoi în Spitalul de Boli Nervoase din Cernăuți (1931-1933). În 1933 își dă demisia de la Spitalul din Cernăuți și, împreună cu soția sa, se întoarce la București și continuă să facă intervenții neurochirurgicale la Spitalul de Urgență, dar și la alte spitale: folosea propria trusă cu instrumente chirurgicale și recruta personalul de care avea nevoie în sala de operație, undel secunda și soția sa.

„Echipa de aur” a medicului Bagdasar

 Cu ajutorul profesorilor Ion Iacobovici, Nicolae Minovici și al prietenului său, marele histolog Ion T. Niculescu, obține, prin concurs, în 1935, înființarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu zece paturi și o singură sală operatorie, în Spitalul Central de Boli Nervoase și Mintale din București.

Acesta a devenit nucleul viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultății de Medicină, de unde se va dezvolta școala românească de neurochirurgie. Aici și-a format în sfârșit propria echipă de neurochirurgie, așa-numita echipă de aur, care în primii ani a constat din: doctorii Constantin Arseni, Ion Ionescu și Sofia Ogrezeanu-Ionescu. Aceasta din urmă a devenit prima femeie neurochirurg din România și, se pare, din lume.

Faima doctorului Dumitru Bagdasar

Dr. Dumitru Bagdasar a continuat să viziteze Laboratorul de Histologie al Dr. Ion T. Niculescu, aducând în fiecare săptămână, în numeroase borcănele, secțiuni din tumorile operate. Faima Dr. Dumitru Bagdasar se raspândea treptat în sud-estul Europei și în străinătate. La clinica sa se internau bolnavi din Ungaria, Bulgaria, Palestina. Între 1931 – 1941 a efectuat 1.800 de operații pe sistemul nervos.

A fost și ministru al Sănătății

A avut și o intensă activitate științifică, aducând contribuții originale în domeniul cordotomiilor spinale, tuberculoamelor cerebrale și patologiei tumorale a măduvei spinării. Împreună cu State Drăgănescu și Constantin Arseni a dezvoltat o metodă originală de tratament al craniostenozelor. În calitate de ministru al Sănătății în Guvernul Groza (1945-1946) a creat Institutul de Endocrinologie București.

Între anii 1945 – 46 a fost profesor de Neurochirurgie la Facultatea de Medicină din Capitală. Academia Română îl alege membru post-mortem (1948), iar în anul 1956 Clinica de neurologie a Spitalului primește numele medicului.

Dr. Dumitru Bagdasar a murit pe 16 iulie 1946, iar soția sa a devenit prima femeie ministru al Sănătății.  O placă memorială situată pe imobilul din Strada Speranței 13, București, Sectorul 2, reamintește că aici au locuit Dr. Dumitru Bagdasar și Dr. Florica Bagdasar.

Amintirile fiicei

Într-un interviu pentru Adevărul, Alexandra Bellow, profesor de matematică în SUA,  unica fiică a soților Bagdasar,  a povestit despre părinții săi:  „În primul rând, părinţii mei duceau o viaţă modestă. Nu i-a interesat niciodată să se mute într-o vilă la şosea, aşa cum făceau mai toţi demnitarii. Goana după avere, obiecte de artă de valoare, haine luxoase era departe de preocupările lor, lucru pe care mi l-au transmis şi mie. Nu-mi amintesc să fi făcut parte din cluburi speciale, cu privilegii. Eram un copil normal. Din când în când, e drept, mergeam cu maşina ministerială a părinţilor mei, la ocazii speciale.

A refuzat mașina ministerială: „De ce să cheltuiesc banii ministerului degeaba? E o cheltuială inutilă!“

Mi-era însă jenă să fiu dusă până la destinaţie, aşa că-l rugam pe şofer să mă lase la o distanţă oarecare de locul în care trebuia să ajung şi continuam drumul pe jos. Hai să-ţi povestesc despre maşina aceasta, pentru că e o poveste relevantă. Când tatăl meu a fost numit ministru al Sănătăţii, în 1945, bineînţeles că i s-a pus la dispoziţie o maşină cu şofer şi cu un agent de pază. Tatăl meu a refuzat. A spus că are deja o maşină, un mic Mercedes Benz pe care-l cumpărase înainte de război, pentru care are şi un şofer. „De ce să cheltuiesc banii ministerului degeaba? E o cheltuială inutilă!“ A fost obligat să accepte agentul, dar a insistat să meargă cu maşina lui.

„La 5.00 dimineaţa era în spital. Când venea acasă, seara, ca să se destindă, citea”

Continua să meargă la spital, unde opera şi vedea pacienţi. Pare imposibil! Poate că din această cauză viaţa lui a fost aşa de scurtă (n.r. – a murit la 52 de ani). Dar avea un program absolut aiuritor. La 5.00 dimineaţa era în spital. În timpul războiului, începea cu vizita la salonul de răniţi. După aceea, urmau operaţiile pe sistem nervos, care durau până la 13.00-14.00. Când venea acasă, seara, ca să se destindă, citea.

Uneori îi plăcea să ne citească mamei şi mie cu voce tare. Totuşi, cred că niciodată nu se culcau înainte de miezul nopţii. În plus, din păcate, fuma. Nu mi-l amintesc fără o ţigară sau o pipă. Avea nevoie de stimulentul acesta. Înainte de operaţie, era aproape sfânt acest obicei. Mie îmi dădea sfaturi şi-mi spunea de fiecare dată când avea ocazia: Să încerci să faci bine în jurul tău!. Asta face parte din jurământul lui Hipocrate”

Cum a primit propunerea de a fi ministru al Sănătăţii în guvernul Groza

„A primit această sarcină cu entuziasm. Era convins că vede zorii unei epoci noi, mai bune, de progres şi libertate. Un an mai târziu, deci în 1946, tata a fost numit ambasadorul României la Washington, dar nu a ajuns în SUA, pentru că s-a îmbolnăvit foarte grav. A făcut un cancer pulmonar şi a murit. A continuat să se ducă la clinică până în ultimul moment. Ziua în care şi-a dat seama că nu mai poate ţine bisturiul în mână a fost, cred, cea mai tristă din viaţa lui. Au profitat până şi de moartea lui şi i-au făcut funeralii de stat”.

Dr. Florica Bagdasar ajunge ministrul Sănătății

„Moartea tatălui meu a lăsat-o pe mama copleşită şi în plină derută. Guvernul însă voia să câştige capital politic de pe urma numelui Bagdasar, aşa că, prin multe insistenţe, au convins-o pe mama, două luni mai târziu, să preia locul tatălui la minister. Între timp, mama a fost delegată la Conferinţa de Pace de la Paris. Mama a deţinut poziţia de ministru al Sănătăţii timp de doi ani, până în ’48. A fost ,de fapt, prima femeie care a făcut parte dintr-un cabinet al României”.