Povestea psihiatrului Alois Alzheimer

Boala Alzheimer, afecţiune neurodegenerativă progresivă, care afectează celulele creierului şi pe cele ale coloanei vertebrale, cauzând un proces de deteriorare progresivă a funcţiilor cognitive (atenţia, percepţia, memoria etc.), a fost  descrisă pentru prima dată de către psihiatrul şi neuropatologul german Alois Alzheimer.

Alois Alzheimer s-a născut la 14 iunie 1864, la Marktbreit (Bavaria), în familia notarului Eduard Alzheimer. A urmat cursurile universitare în medicină la Aschaffenburg, Tübingen, Berlin şi Würzburg, unde a absolvit, în 1887. În acelaşi an, a obţinut titlul de Doctor în Medicină cu o lucrare despre glandele ceruminoase ale urechii.
În timp ce studia pentru teza de doctorat, a început să lucreze la Spitalul pentru bolnavi psihici şi epileptici din Frankfurt, nou înfiinţat de către medicul psihiatru Heinrich Hoffmann.

Aici, împreună cu directorul spitalului, Emil Sioli, şi cu doctorul Franz Nissl, Alois Alzheimer a propus o metodă nouă pentru tratarea bolnavilor mintali, renunţând la mijloacele coercitive folosite înainte, în schimbul supravegherii pacienţilor în săli comune, folosirea băilor calde pentru calmarea acestora şi încurajarea plimbărilor în aer liber.

La Frankfurt îi cunoaşte pe Carl Weigert, Ludwig Edinger şi pe Franz Nissl, care îl iniţiază în morfologia patologică a creierului. Împreună cu Franz Nissl întreprinde numeroase studii cu privire la patologia sistemului nervos, studiind îndeosebi anatomia cortexului cerebral. Munca celor doi medici a rezultat în publicarea a 6 volume de „Studii histologice şi histopatologice ale cortexului cerebral”, în perioada 1906-1918. În 1895, Nissl a plecat la Heidelberg, pentru a lucra alături de renumitul medic psihiatru Emil Kraepelin. În acelaşi an, Alzheimer a fost numit director al Spitalului din Frankfurt, continuându-şi cercetarea într-o gamă largă de afecţiuni psihice, printre care depresia maniacală şi schizofrenia.

În 1894, Alzheimer s-a căsătorit cu Cecilie Geisenheimer, care i-a dăruit trei copii: Gertrud, Hans şi Maria. Cecilie a murit în vara anului 1901.
În acelaşi an, la 25 noiembrie 1901, Alzheimer a cunoscut-o pe Auguste Deter, pacienta care avea să facă din el un medic de renume. Auguste Deter avea, spre deosebire de pacienţii întâlniţi până atunci, doar 51 de ani şi prezenta tulburări de memorie, modificări de comportament, incapacitate de a mai întreprinde activităţi uzuale, dezorientare etc. Majoritatea pacienţilor cu astfel de tulburări examinaţi până atunci de Alzheimer aveau peste 70 de ani, deteriorarea fiind pusă pe seama senilităţii. Însă vârsta pacientei Auguste Deter l-a determinat pe Alzheimer să aprofundeze acest caz, căruia i-a pus un prim diagnostic de demenţă presenilă.

În 1902, a plecat la Heidelberg, fiind invitat de medicul psihiatru Emil Kraepelin, aici reîntâlnindu-l pe Franz Nissl. În 1903, Alzheimer a plecat, alături de Kraepelin, la Clinica Universitară de Psihiatrie din Munchen. A continuat munca de cercetare, a redactat lucrări şi a ţinut prelegeri, dar nu a uitat-o pe Auguste Deter. Se interesa permanent de evoluţia bolii ei.

În aprilie 1906, a fost înştiinţat că Auguste a murit. Din fişa medicală reieşea faptul că decesul pacientei s-a datorat unei septicemii. Autopsia a evidenţiat modificări caracteristice necunoscute până atunci, respectiv reducerea masei creierului, îndeosebi în regiunile frontale şi parietale, celulele nervoase erau distruse, scoarţa cerebrală fiind brăzdată de depuneri de albumină.

Cazul a fost prezentat la cea de-a 37-a Conferinţă a Psihiatrilor din sud-vestul Germaniei, care a avut loc la Tübingen, pe 3 noiembrie 1906, şi publicat, ulterior, în revista de specialitate “Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie und Psychisch-Gerichtliche Medizin”, ca o boală a cortexului cerebral.

Acesta a fost primul caz semnalat de atrofie difuză presenilă a creierului, afecţiune care, la propunerea medicului Emil Kraepelin, poartă numele ”Boala Alzheimer”.

În 1908, Alois Alzheimer s-a alăturat echipei de la Institutul de Psihiatrie, ca profesor asociat şi succesor al medicului Robert Gaupp la conducerea laboratorului de anatomie patologică al clinicii. În anul 1912, Alzheimer este chemat ca profesor de psihiatrie la Universitatea din Breslau (astăzi Wroclaw, Polonia). Chiar din timpul călătoriei apar primele semne de îmbolnăvire.

Ajuns la Breslau, este internat în spital cu tulburări cardiace şi renale. Trei ani mai târziu, la 19 decembrie 1915, încetează din viaţă. A fost înmormântat la Cimitirul central din Frankfurt pe Main, alături de soţia sa.
Medicina îi datorează lui Alzheimer primele descrieri ale bolilor psihice care duc la demenţă. Contribuţii însemnate în acest domeniu au adus şi medici precum Oskar Fischer, Francesco Bonfiglio sau Graetano Perusini, iar maladia putea fi denumită după numele unuia dintre ei. Deşi Alzheimer nu a pretins niciodată ca această boală să-i poarte numele, medicul Emil Kraepelin a folosit acest termen pentru prima dată în 1910.

La nivel mondial, data de 21 septembrie a fost declarată Zi mondială pentru combaterea maladiei Alzheimer, în vederea creşterii gradului de informare a populaţiei cu privire la această boală. Marcarea la nivel mondial a unei zile consacrate bolii Alzheimer a fost lansată de către Federaţia Internaţională pentru Alzheimer (ADI), în 1994, cu sprijinul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).

Este cea mai frecventă formă de demenţă la persoanele în vârstă şi reprezintă jumătate din totalitatea cazurilor de demenţă. În ultimii ani, însă, debutul simptomelor neurodegenerative ale bolii Alzheimer apare la vârste tot mai mici. Prin urmare, boala Alzheimer nu este neapărat o boală a bătrânilor. De altfel, au fost identificate două forme ale maladiei: cea care se transmite genetic şi care este mult mai rară şi cea care apare spontan. În prezent, Alzheimer este progresivă şi ireversibilă, dar rapiditatea agravării depinde de la o persoană la alta.

O persoană afectată de boala Alzheimer trăieşte în medie 8-10 ani de la apariţia primelor simptome, dacă nu intervin alte cauze intercurente de moarte. Este a 7-a cauză de mortalitate la nivel mondial.
Potrivit unor statistici ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 2009, boala Alzheimer afecta, la acea dată, peste 24,3 milioane de persoane din întreaga lume, iar specialiştii estimau că până în 2025, numărul suferinzilor se va dubla. În 2010, numărul estimat al pacienţilor crescuse deja la 35,6 milioane de persoane.

Potrivit Societăţii Române Alzheimer, această maladie reprezintă 50-70% dintre demenţele vârstnicilor. Ea afectează aproximativ 8% dintre persoanele de peste 65 de ani şi 30% dintre cele de peste 85 de ani. În România, boala Alzheimer afectează aproximativ 200.000 de persoane, însă, având în vedere că o mare parte a bolnavilor nu sunt diagnosticaţi, se estimează că numărul total al acestora este mult mai mare.

Boala Alzheimer are în continuare multe necunoscute pentru specialişti, dar diagnosticarea precoce şi tratamentul corespunzător ajută la diminuarea simptomelor specifice şi la îmbunătăţirea calităţii vieţii bolnavului. Deşi nu este o boală vindecabilă, tratamentul ajută la încetinirea evoluţiei aceste

Un răspuns la „Povestea psihiatrului Alois Alzheimer

  1. Din pacate in Romania multe persoane nu sunt diagnosticate la timp, fie din cauza necunoasterii simptomelor, fie din cauza familiei care considera o rusine aceasta boala.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *