Presiunea de a avea copii perfecți poate transforma comportamentele normale în probleme medicale
Dorința părinților de a-și proteja copiii și de a le înlătura dificultățile este firească. Însă, într-o perioadă în care tot mai multe comportamente sunt analizate prin prisma unor posibile diagnostice, această tendință poate duce la medicalizarea unor reacții care fac parte din dezvoltarea normală. Neuropsihologul clinician Katie S. Davis atrage atenția asupra creșterii numărului de diagnostice la copii și asupra riscurilor pe care le poate avea etichetarea celor care nu au, în realitate, o tulburare.
Instinctul de a interveni atunci când un copil întâmpină o dificultate are rădăcini adânci. Timp de milenii, protejarea copiilor de pericole a fost esențială pentru supraviețuire. În prezent, însă, într-un context în care mulți copii beneficiază de mai multă siguranță și confort decât generațiile anterioare, impulsul de a înlătura orice obstacol poate căpăta alte forme.
Părinții sunt tot mai expuși recomandărilor despre alimentația, comportamentul, educația și dezvoltarea copiilor. Unele aspecte care în trecut erau considerate firești ajung să fie privite ca probleme care trebuie corectate. Un copil care nu corespunde tuturor așteptărilor riscă să devină, în această perspectivă, un proiect pe care părinții simt că trebuie să îl îmbunătățească permanent.
Neuropsihologul clinician și specialistul în dezvoltarea copilului Katie S. Davis a vorbit, pentru bbc.com, despre această tendință, despre creșterea numărului de diagnostice fizice și psihologice în rândul copiilor și despre factorii sociali și personali care contribuie la fenomen.
Creșterea numărului de diagnostice are mai multe explicații
Katie S. Davis precizează că nu contestă existența tulburărilor de neurodezvoltare și nici importanța diagnosticării copiilor care au nevoie de sprijin. Activitatea sa clinică și cercetarea sunt concentrate tocmai asupra acestor tulburări, a modului în care apar și a intervențiilor necesare.
Unul dintre obiectivele cărții sale a fost să atragă atenția asupra nevoii de a proteja copiii care au cu adevărat diagnostice și de a le asigura accesul la resursele necesare. Atunci când un număr foarte mare de elevi dintr-o clasă sunt considerați ca având ADHD, de exemplu, dificultățile unui copil diagnosticat corect pot ajunge să nu mai fie tratate cu suficientă seriozitate. Serviciile de specialitate presupun timp, atenție profesională, bani și resurse, iar distribuirea lor către un număr tot mai mare de cazuri poate reduce disponibilitatea sprijinului pentru copiii care au nevoie de el.
Potrivit lui Davis, numărul diagnosticelor de tulburări de învățare, ADHD și tulburare din spectrul autist a crescut considerabil în ultimele decenii. O parte a acestei evoluții poate fi explicată printr-o mai bună informare, identificarea mai eficientă a dificultăților și reducerea stigmatizării. Aceste schimbări sunt benefice, deoarece permit recunoașterea unor probleme care, în trecut, puteau rămâne neobservate.
Specialista consideră însă că există și o creștere a numărului de cazuri ușoare sau aflate la limita criteriilor de diagnostic. În opinia sa, s-a produs o estompare a graniței dintre comportamentele considerate normale și cele care indică o tulburare. Unele manifestări neplăcute, dar care pot face parte din dezvoltarea obișnuită a unui copil, ajung astfel să fie interpretate drept simptome ale unei afecțiuni.
Diagnosticul poate facilita accesul la tratament și la sprijin școlar
Davis arată că diagnosticele au o utilitate reală. În primul rând, ele pot permite accesul la servicii de specialitate și la facilități educaționale, precum și decontarea unor terapii prin intermediul asigurărilor.
Diagnosticul are și un rol important în comunicarea dintre profesioniști sau între specialiști și persoanele fără pregătire medicală. Atunci când interlocutorii cunosc criteriile unei tulburări, precum ADHD, pot discuta mai ușor despre dificultățile unei persoane fără să fie necesară descrierea detaliată a fiecărei manifestări.
Pentru unii copii și familiile lor, primirea unui diagnostic înseamnă și validarea unor experiențe care până atunci puteau fi greu de explicat. Eticheta medicală îi poate ajuta să înțeleagă dificultățile cu care se confruntă și să găsească o comunitate de persoane cu experiențe asemănătoare.
Există însă și o problemă pe care specialista o consideră importantă: faptul că, în societatea actuală, oamenii pot ajunge să simtă că dificultățile lor sunt reale sau merită luate în considerare numai dacă primesc o explicație medicală.
Eticheta diagnostică poate influența imaginea de sine a copilului
Un diagnostic poate deschide accesul la servicii care altfel ar fi greu de obținut. Acest argument este invocat uneori pentru a justifica stabilirea unui diagnostic chiar și atunci când rezultatele evaluării nu indică în mod clar existența unei tulburări. Davis spune că nu este de acord cu această abordare.
Primul aspect care trebuie luat în considerare este semnificația pe care eticheta diagnostică o poate avea pentru copil. Chiar dacă intenția adulților este de a-l ajuta, mesajul transmis poate fi că există ceva în neregulă cu el și că trebuie să fie reparat.
O astfel de percepție poate influența imaginea de sine, felul în care copilul își înțelege propriile capacități și încrederea că își poate controla parcursul și își poate atinge obiectivele. În anumite situații, diagnosticul poate ajunge să fie perceput ca o limită, în loc să reprezinte o explicație care facilitează accesul la sprijin.
Un alt risc ține de echitatea distribuirii resurselor. Dacă un număr tot mai mare de copii primesc diagnostice, inclusiv în situații în care criteriile nu sunt îndeplinite, sprijinul disponibil pentru cei cu dificultăți semnificative poate deveni mai greu de accesat.
Davis atrage atenția și asupra costurilor de oportunitate pentru copil. Dacă un copil care nu are nevoie de terapie logopedică participă la astfel de ședințe, timpul respectiv nu mai poate fi folosit pentru alte activități: sport, tabere, teme sau întâlniri cu alți copii. În plus, intervențiile presupun adesea cheltuieli pe care familia le-ar putea direcționa către alte nevoi.
Părinții sunt criticați indiferent de comportamentul copiilor
Presiunea de a corecta comportamentul copiilor nu vine doar din așteptările personale ale părinților, ci și din judecățile celor din jur. Davis spune că îi este greu să identifice o mamă care să nu fi fost criticată, într-un fel sau altul, pentru modul în care își crește copilul.
În același timp, specialista observă că sunt priviți printr-o lentilă patologizantă atât copiii care perturbă activitățile din jur, cât și cei care încearcă permanent să îi mulțumească pe ceilalți.
În cazul copiilor cu un comportament perturbator, părinții nu pot controla în totalitate felul în care aceștia se comportă în afara familiei. Davis consideră că este important ca un copil să poată întâmpina consecințele comportamentului său, inclusiv reacțiile profesorilor și ale colegilor, și să aibă ocazia să învețe din experiență.
Rolul părintelui este să îl ajute să înțeleagă și să proceseze ceea ce s-a întâmplat, fără să considere automat comportamentul copilului drept o reflectare a propriei sale capacități de a-l crește.
Dezvoltarea copiilor nu urmează același ritm
Davis amintește că dezvoltarea este, în general, un proces rezilient și că diferențele de comportament și de performanță din copilărie nu determină întotdeauna parcursul de la vârsta adultă.
Ca exemplu, specialista vorbește despre propria experiență din liceu. Ea era o elevă foarte conștiincioasă, care învăța mult și obținea note bune. În aceeași clasă se aflau și copii care nu depuneau același efort și aveau un comportament perturbator.
La câteva decenii distanță, spune Davis, majoritatea au ajuns în situații relativ asemănătoare. Există un număr redus de persoane care ajung să realizeze lucruri remarcabile și un alt grup restrâns care are nevoie de sprijin pe tot parcursul vieții. Cei mai mulți oameni se situează între aceste două categorii.
În opinia sa, această realitate ar trebui să îi ajute pe părinți să accepte că nu fiecare dificultate din copilărie trebuie transformată într-un obiectiv de corectare și că nu toți copiii trebuie să atingă aceleași standarde pentru a avea un parcurs bun la maturitate.
