Puterea de a râde de tine și diferența dintre autoironie și lipsa stimei de sine

Capacitatea de a face haz de propriile greșeli poate ajuta la gestionarea situațiilor dificile, la îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți și la menținerea unei stări de bine. Totuși, nu orice glumă pe seama propriei persoane are efecte pozitive. Cercetările arată că diferența dintre umorul autoironic și cel prin care cineva se devalorizează constant ține de motivație, măsură și context.

Psihologii studiază de mai mult timp felul în care oamenii reacționează atunci când devin subiectul unei glume. Capacitatea de a accepta tachinările și de a râde de propria persoană poate influența relațiile sociale încă din copilărie. În același timp, persoanele care interpretează râsul celorlalți ca pe o formă de batjocură pot avea dificultăți în relațiile interpersonale.

Copiii care nu pot accepta o glumă pot avea dificultăți în relațiile cu ceilalți

În anii 1990, psihologii au încercat să afle de ce unii copii sunt respinși de colegii lor. Cercetătorii au identificat două tipuri de comportament în rândul celor excluși: unii copii erau agresivi și îi intimidau pe ceilalți, în timp ce alții erau timizi, docili și se retrăgeau ușor.

Cele două grupuri aveau însă o caracteristică în comun: dificultatea de a accepta o glumă. Primii reacționau la tachinări prin furie sau violență, iar ceilalți se simțeau răniți și se izolau. Ambele categorii interpretau umorul ca pe o insultă, nu ca pe o glumă făcută cu intenții bune.

În schimb, copiii mai siguri pe ei puteau trece peste tachinări sau chiar se amuzau de ele.

Studiile arată că, pe parcursul vieții, o atitudine mai relaxată și mai veselă este asociată cu o sănătate mintală mai bună, relații mai bune și perspective generale mai favorabile. Cu toate acestea, efectele umorului îndreptat asupra propriei persoane au fost mult timp subiect de dezbatere.

De la Platon la cercetările moderne: poate cineva să râdă cu adevărat de sine?

Ideea că oamenii pot râde de propria persoană nu a fost acceptată întotdeauna. Filosoful grec antic Platon considera că umorul apare din sentimentul de superioritate față de ceilalți, în special față de cei care se cred mai frumoși sau mai înțelepți decât sunt în realitate.

Peste mai bine de 1.000 de ani, în 1651, filosoful englez Thomas Hobbes a susținut o perspectivă asemănătoare. El admitea totuși că oamenii pot râde uneori de propriile greșeli din trecut, atunci când privesc în urmă și își dau seama cât de mult au evoluat între timp.

În secolul al XVIII-lea, teoriile despre umor au început să se diversifice. Una dintre cele mai cunoscute, teoria incongruenței, susținea că râsul apare adesea atunci când sunt încălcate în mod neașteptat normele sociale.

Cu toate acestea, posibilitatea de a râde de propria persoană a rămas controversată până în perioada recentă. O mare parte dintre cercetările despre umor din ultimii 50 de ani s-au bazat pe întrebări adresate participanților, care trebuiau să spună dacă sunt capabili să râdă de ei înșiși. Cercetătorii au luat însă în calcul posibilitatea ca răspunsurile să reflecte mai degrabă imaginea pe care oamenii și-ar dori să o aibă despre ei decât comportamentul lor real.

În 2011, cercetători europeni au testat această capacitate printr-un experiment. Participanții au fost filmați pe ascuns în timp ce se aflau într-un laborator. La o vizită ulterioară, li s-au arătat imagini deformate ale propriilor fețe, asemănătoare celor din oglinzile de bâlci, iar reacțiile lor au fost înregistrate. Nu toți s-au amuzat, dar 80% au zâmbit cel puțin atunci când și-au văzut imaginea, iar 40% au râs cu voce tare.

„Acum, știința a stabilit destul de clar că da, este posibil să râzi de propria persoană și că există, de fapt, numeroase beneficii asociate cu acest lucru”, a declarat, pentru bbc.com, Sonja Heintz, lector în psihologie la Plymouth University, din Marea Britanie.

Teama de a fi luat în râs poate afecta relațiile sociale

Capacitatea de a râde de propria persoană este una dintre cele mai dificile forme de umor pe care oamenii le pot stăpâni, considera cercetătorul american Paul McGhee. În programul său de dezvoltare a umorului, alcătuit din șapte etape și destinat persoanelor foarte serioase, învățarea acestui tip de umor ocupa penultimul loc ca dificultate. Singura etapă considerată mai dificilă era identificarea umorului în situații stresante.

McGhee considera că abilitatea de a face haz de propria persoană reprezintă o componentă esențială a unei vieți mai vesele. Sonja Heintz a explicat că persoanelor care se iau foarte în serios le poate fi mai greu să se implice în umor în general.

Există însă oameni pentru care râsul celorlalți devine o sursă de disconfort. Aceștia pot suferi de gelotofobie, o sensibilitate accentuată la râsul celor din jur.

„Poți să stai într-o cafenea și să glumești cu prietenii, iar cineva să se apropie de tine și să te întrebe: «De ce ai râs de mine?»”, a explicat René Proyer, profesor de psihologie la Martin Luther University Halle-Wittenberg, din Germania. Pentru persoanele cu gelotofobie, chiar și un zâmbet poate fi interpretat ca un semn că interlocutorul le consideră ridicole.

Nu există o singură cauză care să explice apariția acestei sensibilități. Proyer a indicat însă că un stil parental foarte strict și punitiv poate reprezenta un factor de risc. O altă posibilă cauză este o experiență traumatică timpurie în care persoana a fost ținta glumelor celorlalți, de exemplu o situație umilitoare la școală, care a continuat săptămâni, luni sau chiar ani. Autismul pare să fie, de asemenea, un alt factor de risc.

Cercetătorii au observat și diferențe culturale. Țările din Asia de Est înregistrează, în general, niveluri mai ridicate de gelotofobie decât cele occidentale. O posibilă explicație este că, în culturile colectiviste, oamenii sunt mai puțin înclinați să atragă atenția asupra propriei persoane sau să folosească umorul ca mecanism de adaptare. În aceste societăți, umorul este considerat adesea un domeniu rezervat profesioniștilor. În China, de exemplu, oamenii tind să asocieze umorul mai degrabă cu persoanele specializate în acest domeniu, precum comedianții, decât cu oamenii obișnuiți.

Gelotofobia a fost asociată cu o satisfacție mai redusă față de viață, evitarea prieteniilor, singurătate și depresie.

La polul opus se află gelotofilia, definită prin plăcerea de a fi subiectul glumelor celorlalți. Această trăsătură a fost asociată cu o conectare socială mai puternică și se poate manifesta prin spirit ludic, adică tendința de a privi cu lejeritate propria persoană și lumea din jur.

„Oamenii jucăuși pot reformula situațiile de zi cu zi astfel încât să le perceapă ca amuzante, stimulante din punct de vedere intelectual sau interesante la nivel personal”, a explicat Proyer. O persoană cu un spirit ludic dezvoltat poate transforma chiar și o sarcină plictisitoare într-o activitate amuzantă. Cercetările au asociat această caracteristică cu o stimă de sine mai ridicată și cu o satisfacție mai mare în relații.

Nu toate glumele pe seama propriei persoane au aceleași efecte

În 2003, cercetătorii canadieni au dezvoltat Chestionarul stilurilor de umor, care împarte formele dominante de umor în patru categorii: umor afiliativ, umor de valorizare personală, umor agresiv și umor autodepreciativ.

Chestionarul a devenit rapid un instrument important în cercetare. „A fost prima dată când cineva a luat în considerare faptul că umorul poate fi adaptativ, dar și dezadaptativ”, a declarat Claire Fox, profesor de psihologia educației la University of Bristol, din Marea Britanie.

Persoanele care folosesc umorul de valorizare personală încearcă să găsească aspectele amuzante ale situațiilor dificile pentru a se simți mai bine. De exemplu, pot încerca să privească o problemă printr-o perspectivă mai relaxată, în loc să se lase copleșite de emoțiile negative. Acest stil a fost considerat unul adaptativ.

În schimb, umorul autodepreciativ a fost privit mult timp ca o formă dezadaptativă. Persoanele care îl folosesc încearcă uneori să obțină acceptarea celorlalți făcând glume despre propriile slăbiciuni, greșeli sau defecte. Inițial, cercetătorii au asociat acest comportament cu nevoia de validare și cu o stimă de sine scăzută.

Sonja Heintz a fost surprinsă de această perspectivă atunci când a început să studieze umorul, în anii 2010. Ea însăși obișnuia să facă frecvent glume pe seama propriei persoane și nu se lua prea în serios. Literatura de specialitate sugera însă că oamenii cu acest stil de umor ar avea un risc mai mare de anxietate, depresie și gânduri suicidare.

Pentru a verifica această ipoteză, Heintz a comparat un grup de persoane care foloseau predominant umorul autodepreciativ cu persoane care aveau alte stiluri de umor. Rezultatele nu au confirmat așteptările: niciuna dintre persoanele din primul grup nu prezenta problemele de sănătate mintală anticipate. Dimpotrivă, umorul autodepreciativ a fost asociat cu o stimă de sine mai ridicată și cu relații interpersonale mai bune.

„Toți au spus: «Am unele dificultăți cu stima de sine. Sunt puțin nesiguri pe ei. Dar să fac glume despre mine este, de fapt, o modalitate foarte bună de a face față acestor dificultăți și îmi oferă o cale de a mă conecta cu ceilalți»”, a relatat cercetătoarea.

Heintz a atras atenția că multe dintre studiile care au identificat o legătură între umorul autodepreciativ și rezultate mai slabe privind sănătatea mintală sau relațiile sociale sunt corelaționale. Acestea nu demonstrează că folosirea acestui tip de umor provoacă problemele respective.

Umorul autoironic poate fi benefic atunci când nu devine singura formă de exprimare

Efectele umorului autodepreciativ pot varia și în funcție de context. Într-un studiu din 2014, Claire Fox a constatat că elevii care erau victime ale bullyingului foloseau acest stil de umor mai mult decât ceilalți copii, iar preferința lor devenea tot mai pronunțată în timp.

Un studiu ulterior, realizat în 2016, a adus însă mai multe nuanțe. Cercetătoarea a împărțit copiii în funcție de tipul de umor preferat. Un grup, numit „autodepreciativ”, folosea exclusiv acest stil și părea să aibă cele mai multe dificultăți: avea cele mai scăzute niveluri ale stimei de sine și devenea tot mai izolat.

Alți copii foloseau umorul autodepreciativ chiar mai frecvent, dar nu prezentau aceleași efecte negative. Diferența era că aceștia apelau și la celelalte trei stiluri de umor. Cercetătoarea i-a numit „susținători ai umorului”. Spre deosebire de copiii care se bazau exclusiv pe glume despre propriile defecte, ei nu înregistrau aceleași dezavantaje sociale.

„Acest lucru a sugerat că este în regulă să folosești umorul autodepreciativ, atât timp cât îl combini și cu alte stiluri de umor”, a spus Fox.

Asta nu înseamnă că glumele despre propria persoană sunt întotdeauna benefice. „Dacă faci glume despre tine dintr-un sentiment de amărăciune și ură față de propria persoană, atunci da, probabil că nu îți fac bine”, a avertizat Heintz.

Cercetătoarea consideră că o parte dintre concluziile negative despre umorul autodepreciativ ar putea proveni și din modul în care a fost construit chestionarul utilizat în cercetări. Unele întrebări includ deja o judecată negativă, prin formulări precum „fac acest lucru prea mult” sau „fac asta mai des decât ar trebui”.

Heintz lucrează la un studiu care analizează 25 de ani de utilizare a chestionarului și propune o reevaluare a scalei dedicate umorului autodepreciativ. Între timp, alți cercetători dezvoltă instrumente noi, care să diferențieze umorul cu adevărat autodistructiv de formele sale mai adaptative, precum umorul autoironic.

Să râzi de tine fără să transformi gluma într-o formă de autocritică

Comedianții știu că este mai ușor să faci haz de un defect sau de o greșeală atunci când ai ajuns să le accepți. Dacă gluma pornește dintr-o stare de disconfort, ceilalți o pot simți și pot deveni, la rândul lor, stingheriți, a explicat Heintz.

„Trebuie să știm că, atunci când oamenii fac o glumă, aceasta nu trebuie luată în serios. Trebuie să existe acest sentiment de siguranță pentru ca cineva să poată răspunde la umor”, a spus cercetătoarea.

Contează și măsura. Claire Fox a explicat că diferența dintre umorul autoironic și cel autodepreciativ pare să țină de exces și de tendința de a duce glumele prea departe.

Capacitatea de a râde de propria persoană poate ajuta la gestionarea eșecurilor și a situațiilor dificile. Atunci când cineva face o greșeală, așa cum se întâmplă tuturor, râsul poate înlocui reacții precum furia sau descurajarea.

Heintz a legat acest mecanism de ceea ce se numește autotranscendență: capacitatea de a păstra o anumită distanță față de un eveniment neplăcut și de a-l privi mai obiectiv, identificând și partea mai puțin gravă sau chiar amuzantă. Cercetătoarea a menționat că există și dovezi privind o relație cauzală între aspecte precum satisfacția față de viață, abilitățile de adaptare și starea generală de bine.

Umorul autoironic poate fi util și în relațiile cu ceilalți, mai ales în situații sociale noi. „Este o modalitate foarte sigură de a folosi umorul în situații noi, atunci când ești alături de persoane necunoscute și nu știi încă foarte bine ce fel de umor au”, a explicat Heintz.

Acest lucru poate conta în special în relațiile în care există diferențe de putere. Un studiu realizat de Claire Fox a arătat că profesorii universitari care foloseau umorul autodepreciativ erau percepuți mai favorabil de studenți. De asemenea, cei care tratau cu umor greșelile minore, atât timp cât acestea nu îi afectau pe ceilalți, erau considerați mai calzi și mai competenți.

Exerciții simple pentru dezvoltarea unui spirit mai jucăuș

Pentru persoanele care se iau foarte în serios, cercetătorul Paul McGhee recomanda identificarea aspectelor personale care provoacă disconfort, precum înălțimea, greutatea, chelia sau stângăcia, și confruntarea treptată cu aceste subiecte.

Primul pas ar fi recunoașterea în fața celorlalți a unor lucruri care nu ne plac la noi înșine, începând cu cele mai puțin sensibile. Ulterior, pot fi introduse glume pe aceste teme. Sonja Heintz a oferit exemplul unei persoane care nu este interesată de modă și care ar putea glumi că poartă din nou aceeași pereche de blugi sau că și-a făcut cumpărăturile de pe Temu. Treptat, persoana poate ajunge să facă glume și despre nesiguranțele sale mai puternice.

Pentru cei cărora acest exercițiu li se pare prea dificil, există și o alternativă: dezvoltarea unei atitudini mai jucăușe în general.

René Proyer a realizat un studiu în care a testat dacă spiritul ludic poate fi dezvoltat prin activități simple, desfășurate timp de o săptămână. Unul dintre exerciții presupunea ca participanții să își rezerve zece minute în fiecare seară pentru a nota trei dintre cele mai amuzante sau jucăușe lucruri care li s-au întâmplat în timpul zilei. Putea fi vorba despre un gând, o observație sau ceva văzut în drum spre serviciu.

În general, participanții s-au perceput ca fiind mai jucăuși chiar și la trei luni după încheierea exercițiului. Ei au raportat, de asemenea, niveluri mai reduse de simptome depresive și o stare de fericire mai accentuată.