De unde vine impulsul de a ne opune atunci când ni se spune ce să facem

Rezistența apare frecvent atunci când o altă persoană încearcă să ne influențeze comportamentul. Chiar și o solicitare simplă poate provoca iritare atunci când este percepută ca o limitare a libertății de a decide și de a acționa. Reacția poate fi uneori disproporționată față de cererea în sine.

Psihologul clinician Seth J. Gillihan a identificat mai multe mecanisme care pot contribui la această reacție: nevoia de autonomie, sentimentul pierderii controlului, percepția criticii, teama de restrângerea libertății și importanța acordată individualismului.

Nevoia de autonomie

Dorința de a avea control asupra propriilor acțiuni este una dintre nevoile psihologice fundamentale. Din acest motiv, poate apărea iritarea atunci când o persoană simte că altcineva încearcă să îi controleze comportamentul.

Nevoia de autonomie se manifestă încă din copilărie și devine deosebit de importantă în perioada adolescenței, când tinerii se îndreaptă spre independența specifică vieții adulte.

O autonomie mai mare este asociată cu rezultate psihologice favorabile, inclusiv niveluri mai reduse de depresie și anxietate. În acest context, situațiile în care unei persoane i se spune ce să facă pot fi percepute ca o amenințare la adresa autonomiei.

Pierderea controlului poate genera neputință

Renunțarea, chiar și temporară, la posibilitatea de a decide poate fi percepută ca o pierdere a puterii personale. Când altcineva stabilește ce trebuie făcut, unde poate merge o persoană sau ce comportament este permis, poate apărea senzația că propriul control asupra situației este diminuat.

Rezistența la cererile sau comenzile celorlalți poate deveni, astfel, o modalitate de recâștigare a sentimentului de control. Uneori, reacția poate apărea chiar și atunci când comportamentul ales nu este în interesul propriu.

Situația poate reactiva sentimentul de a fi copil

Pentru unii oameni, faptul că li se spune ce să facă poate reactiva experiențe din copilărie, perioadă în care părinții și profesorii stabileau numeroase reguli și limite.

Pe măsură ce apare dorința de independență, aceste experiențe pot deveni asociate cu ideea de lipsă a controlului asupra propriei vieți. În anumite situații, reacția adultului poate păstra ceva din intensitatea reacției copilului care se opune unei reguli.

O solicitare poate fi percepută drept critică

Atunci când unei persoane i se spune să oprească un comportament sau să înceapă să facă ceva diferit, mesajul poate fi interpretat ca o evaluare negativă a propriului comportament.

Această percepție poate activa nevoia de a se apăra și poate afecta imaginea pe care persoana o are despre sine. În astfel de situații, reacția nu este determinată doar de solicitarea prezentă, ci și de semnificația pe care persoana i-o atribuie.

Teama că restricțiile se vor extinde

O altă sursă de rezistență poate fi teama că acceptarea unei reguli va conduce la impunerea altora. O solicitare inițial limitată poate fi interpretată ca primul pas către restrângerea progresivă a libertății personale.

În acest caz, reacția este legată nu doar de ceea ce i se cere concret unei persoane, ci și de ceea ce aceasta anticipează că s-ar putea întâmpla ulterior. Astfel de temeri pot depăși uneori situația reală și pot influența modul în care este interpretată o solicitare.

Individualismul influențează reacția

În societățile în care independența și individualismul sunt valori importante, respectarea unor reguli colective poate fi percepută ca o renunțare la o parte din identitatea personală.

Dorința de a lua propriile decizii și de a se diferenția de ceilalți poate intra în conflict cu situațiile în care este necesară respectarea acelorași reguli de către un grup mai larg.

Cum poate fi gestionată reacția

Primul pas este recunoașterea reacției emoționale. Iritarea, frustrarea sau impulsul de a refuza pot fi observate fără ca persoana să acționeze imediat în funcție de ele.

De asemenea, poate fi utilă identificarea presupunerilor care apar în acel moment. Este posibil ca persoana să simtă că își pierde autonomia, că este tratată ca un copil sau că altcineva încearcă să îi preia controlul. Observarea acestor interpretări permite separarea reacției emoționale de situația concretă.

Un alt aspect este identificarea rolului egoului. Atunci când nevoia de a avea dreptate, de a deține controlul sau de a ne apăra imaginea este foarte puternică, poate deveni dificil să evaluăm situația fără distorsiuni.

Recunoașterea acestor mecanisme nu înseamnă că orice regulă sau solicitare trebuie acceptată. Dimpotrivă, permite ca decizia de a respecta sau de a refuza o cerere să fie luată pe baza unor motive reale, nu doar ca reacție automată la faptul că altcineva ne spune ce să facem.

Alegerea unui răspuns deliberat

Faptul că apare rezistența nu înseamnă că ea trebuie urmată automat de un comportament de opoziție. Reacția emoțională și decizia pot fi două lucruri diferite.

O persoană poate observa că se simte controlată, criticată sau lipsită de autonomie și, în același timp, poate decide să urmeze o recomandare dacă aceasta este justificată și îi servește propriului interes sau celui al comunității.

Acceptarea unei instrucțiuni nu presupune neapărat renunțarea la autonomie. Autonomia poate însemna și capacitatea de a analiza o situație, de a tolera disconfortul provocat de o cerere și de a alege în mod deliberat cum să răspundă, a detaliat psihologul Seth J. Gillihan, pe webmd.com.