Ce se întâmplă dacă dezvoltarea creierului unui bebeluș în perioada critică de dinaintea nașterii și în primele zile de după naștere stabilește riscul de obezitate pe tot parcursul vieții?

Cercetări anterioare au sugerat că genele umane asociate cu obezitatea determină dacă o persoană va avea dificultăți în menținerea unei greutăți sănătoase mai târziu în viață. Timp de zeci de ani, cercetătorii au căutat legături între variantele genetice și indicele de masă corporală (IMC), a explicat, pentru medscape.com, Robert Waterland, profesor de pediatrie-nutriție la Baylor College of Medicine din Houston, Texas. Problema, spune el, este că legăturile genetice găsite până acum nu explică creșterea în greutate și cine este cel mai expus riscului.

S-ar putea ca în spatele creșterii ratelor de obezitate să se afle mai mult decât genetica și stilul de viață?

În noul lor studiu publicat în Science Advances, Waterland și echipa sa au analizat posibilitatea ca influențele de mediu – cum ar fi alimentația proastă și stresul – în timpul unei ferestre critice de dezvoltare a creierului să influențeze riscul de obezitate.

Echipa de cercetare, condusă de Harry MacKay, doctor în științe, asociat postdoctoral în pediatrie-nutriție la Baylor, s-a concentrat asupra unei mici secțiuni a creierului numită nucleul arcuit al hipotalamusului, care reglează echilibrul energetic al organismului între aportul alimentar, activitatea fizică și metabolism.

Aceștia au studiat șoareci în primele săptămâni de viață și au descoperit că nucleul arcuat suferă o creștere extensivă într-o fereastră critică de timp în care creierul este deosebit de sensibil la programare, ceea ce va determina mai târziu cât de bine organismul simte dacă îi este foame și când organismul are suficientă hrană.

Oamenii de știință s-au concentrat asupra epigeneticii și au lucrat pentru a marca ce gene vor fi sau nu vor fi folosite în diferite celule. O mare surpriză în cadrul cercetării a venit atunci când cercetătorii au comparat datele lor epigenetice la șoareci cu datele umane și au descoperit că regiunile vizate pentru maturizare epigenetică în nucleul arcuat al șoarecilor se suprapuneau puternic cu regiunile genomice umane asociate cu IMC.

Waterland spune că, chiar dacă lucrarea nu a abordat momentul în care au loc modificările epigenetice la om, cercetările anterioare au arătat că acestea se produc mai devreme la om decât la șoareci. „Bănuiala mea este că aceeași dezvoltare epigenetică pe care am documentat-o la șoarecele postnatal timpuriu apare de fapt în timpul dezvoltării fetale târzii la om”.

Dacă acesta este cazul, „o mare, mare îngrijorare este prevalența foarte mare a obezității materne în SUA și în multe țări dezvoltate din lume”, care ar putea afecta sănătatea noilor copii.

Dacă viitoarele probleme de greutate încep înainte de naștere sau în acele prime săptămâni de viață, unii s-ar putea simți condamnați la o soartă de obezitate. Dar Waterland spune că nici accentul pus pe genetică în cercetările anterioare nu a fost deosebit de încurajator, deoarece este foarte dificil să îți schimbi genetica. „Cel puțin dacă înțelegem cum afectează mediul înconjurător dezvoltarea, atunci măcar putem căuta modalități de a îmbunătăți acest lucru în viitor”, adaugă el.

Este prea devreme pentru a spune dacă obezitatea este, de fapt, o tulburare de neurodezvoltare, explică Waterland, dar dacă cercetările timpurii ca aceasta continuă să adune dovezi, intervențiile de sănătate publică pentru a reduce epidemia mondială de obezitate s-ar putea concentra mai mult pe nutriția prenatală și la începutul vieții, pe creșterea sănătoasă în greutate și pe reducerea stresului, spun medicii.