Dr. Camelia Chifu. Tragedii umane, tragedii de război. Un război pe care nu l-a vrut nimeni

A venit ca o furtuna de nisip, iscata din nimic. Dintr-un fapt divers undeva in China a devenit ceva palpabil, aici, la portile orasului. Dintr-o stire medicala undeva, de cealalta parte a globului, o realitate de fiecare zi.

Venita in Italia sa-mi practic visul de a profesa o specialitate care acasa nu exista ca atare, m-am gasit prinsa in vartejul unei urgente medicale care a pus in dificultate intreaga lume. O conjunctura care a descumpanit sistemul medical de aici, organizat, bine pus la punct, dar si cu defectele si minusurile lui. O situatie care ne-a ravasit pe toti. La inceput minimizata si tratata ca o gripa, si-a aratat coltii si efectele…lumea a inceput sa moara…si a venit FRICA.

FRICA iti aluneca rece pe sira spinarii…Nu stii cine este adversarul, care ii este puterea, cum te poti apara. Vezi cum “cad soldatii” in jurul tau, se contamineaza, se imbolnavesc. Stiri partiale, contradictorii, cifre….cifre care cresc…Cat nu esti implicat direct, privesti din afara spectacolul uman…crizele de plans, frica, revolta. Auzi cum oamenii se pierd ca mustele la primiri urgente. Vezi profesionisti care clacheaza. Altii care se lanseaza din placerea adrenalinei sau din dorinta de a “creste in grad”.

Lumea ii numeste eroi. Si tu te gandesti: eu nu vreau sa fiu erou, vreau doar sa-mi fac bine meseria, sa fiu de ajutor. Nu vreau sa lupt cu mainile goale. Nu vreau sa fiu un pericol pentru ceilalti, sa aduc acasa boala, sa-i molipsesc pe cei dragi. Vreau sa fac bine ceea ce pot face bine si sa nu fac rau ceea ce nu stiu sa fac. Pentru ca nimeni nu a fost pregatit pentru o asemenea pandemie, nimeni nu a avut o formare pentru o astfel de situatie.

Vezi personal medical care se izoleaza de familie pentru a nu-i imbonavi, persoane care trimit copiii de acasa la bunci sau unchi si matusi pentru a-i tine la adapost. Dar ii vezi si pe cei care canta si danseaza in balcoane in timp ce altii mor. Vezi tineri care nu renunta la aperitiv ca “doar au spus ca afecteaza doar varstnicii, deci noua nu ni se intampla nimic”. Si pe urma duci acasa boala si iti pierzi “batranii”, bunicii, parintii…

Apoi vezi ca varsta nu te apara de virus, ca poti fi contaminat si tu…iar spitalele sunt pline …

Colega de pe sectia “COVID” iti povesteste despre pacientul de 75 de ani fara alte patologii care trebuia sa fie intubat pentru ca nu reusea sa mai respire singur…dar nu era nici un respirator liber…..pacienti care sunt constienti pana in ultima clipa, te privesc in ochi stiind ca se duc…si ca tu nu poti face nimic…Ajungi pe sectie si vezi pacienta care e internata de 3 saptamani.

Te roaga sa nu o lasi, sa nu o parasesti, iar tu o asiguri ca nu o parasesti, dar te asteapta alti pacienti… Soti si sotii care te cheama la telefon si iti cer vesti de la rudele lor internate, caci in spital nu se poate intra, din motive de siguranta medicala. Cum e sa primesti vestea ca ti-a murit sotul sau fiul la telefon?

Fara cineva care sa te priveasca in ochi sau sa te stranga de umeri, uman, confortant? Cum e sa nu-i poti inmormanta pe cei dragi, pentru ca e contagios, sa nu stii nici macar unde au fost inmormantati, caci in localitate nu mai e loc in cimitir sau nu mai fac fata si atunci i-au dus in alt oras?

Tragedii umane, tragedii de razboi. Un razboi pe care nu l-a vrut nimeni, un razboi cu atatea victime, pe care il vrei terminat cat mai repede si cu cat mai putine consecinte.

Te intorci acasa si vezi pe drum oameni care alearga, oameni in grup care duc cainii la plimbare, un parinte ce insoteste copilul care se trage cu bicicleta. Scene banale, normale…Toti fara masca si iti vine sa strigi “STATI ACASA! In spital nu mai este loc. Ajutati-va singuri!”

Speri doar ca in curand se va sfarsi cosmarul, ca se va gasi un tratament, o solutie, ca vom putea cu totii sa ne intoarcem la o viata normala. Speri ca lumea sa fi invatat ceva din tot ce s-a intamplat, sa fie mai putin egoista, mai solidara, mai atenta cu ceilalti, mai respectuoasa…

Nu suntem eterni, nu suntem eroi, nu suntem perfecti. Important este sa nu ne pierdem umanitatea, sa invatam din greseli si sa crestem ca persoane.

Buna dimineata, lume! Buna ziua , speranta!

Dr. Camelia Chifu, medic primar chirurgie, Milano