De ce mint copiii și ce rol au minciunile în dezvoltarea lor
Atunci când apar desene noi pe perete sau cutia cu biscuiți se golește brusc, reacția clasică a celor mici este să dea vina pe câine ori să invoce o fantomă — chiar și atunci când țin încă în mână creioanele colorate sau au firmituri pe haine. Deși părinților le poate părea frustrant sau chiar îngrijorător, această tendință spre neadevăr și disimulare nu este un defect de caracter, ci o etapă firească în dezvoltarea psihică a copilului.
Specialiștii arată că primele forme de disimulare apar surprinzător de devreme și funcționează ca un exercițiu cognitiv și emoțional, iar înțelegerea mecanismului din spatele lor îi ajută pe adulți să încurajeze sinceritatea fără să transforme fiecare greșeală într-o confruntare.
Cum evoluează micile minciuni încă din primul an de viață
Capacitatea de a disimula se conturează mult înainte ca un copil să poată formula o minciună elaborată. Un studiu realizat la Universitatea din Bristol și menționat în podcast arată că aproximativ un sfert dintre bebeluși par să înțeleagă o formă de disimulare încă de la vârsta de 10 luni.
Prof. Elena Hoicka, coordonatoarea cercetării, spune că a fost fascinant să vadă cât de „surprinzător de mici” pot fi copiii atunci când își folosesc istețimea. „Ca mamă a trei copii, pot confirma cu siguranță cât de abili și șireți pot fi. Să se ascundă sub masă sau în baie pentru a mânca dulciuri ori ciocolată este stratagema lor obișnuită”, povestește prof. Hoicka.
Pe măsură ce cresc, strategiile devin tot mai clare. Începând cu vârsta de doi ani, copiii recurg la forme simple, precum prefăcătoria că nu aud, negarea unei fapte, ascunderea unor activități interzise sau invocarea unor scuze, de pildă nevoia de a merge la toaletă când li se cere să facă ordine.
În jurul vârstei de trei ani, apar creativitatea și omiterea selectivă a informațiilor, cum se întâmplă atunci când un copil spune că a fost lovit de frate sau soră, dar trece sub tăcere faptul că el a lovit primul. Aceste comportamente marchează apariția așa-numitei „teorii a minții”.
„Pe măsură ce copiii cresc, ne dorim să învețe și să își dezvolte abilitatea de a conștientiza că sunt o persoană de sine stătătoare, cu o minte și intenții proprii. Așa își dezvoltă abilitățile de empatie, adică capacitatea de a se gândi la gândurile și sentimentele altei persoane, care pot diferi de ale lor”, explică dr. Jade Redfern.
De ce le este teamă copiilor să spună adevărul
Dincolo de exercițiul cognitiv, copiii mint adesea din nevoia de a se proteja și din dorința de a nu-și supăra sau dezamăgi părinții. „Toate ființele umane sunt ghidate de atașament. Copiii sunt motivați să își păstreze acea relație cu persoanele care îi îngrijesc, deoarece depind de ea”, subliniază dr. Jade Redfern.
Încă de timpuriu, cei mici observă ce le aduce apropierea adultului și ce creează tensiune, motiv pentru care modul în care reacționează părintele contează decisiv. „Trebuie să ne gândim la modalități prin care îi putem ajuta pe copii să se simtă suficient de în siguranță încât să ne spună adevărul atunci când au greșit… și nu vor să ne dezamăgească”, adaugă specialista.
Psihologii atrag atenția că, pe măsură ce copiii se maturizează, apar și situații în care o nuanță sau o formulare mai blândă devine parte din viața socială, precum reacția la un cadou nedorit sau comentariile despre aspectul fizic al celorlalți.
Dr. Jade Redfern oferă exemplul propriilor copii, care i-au spus recent, cu multă încântare, că are multe riduri. „Din nou, încerc să primesc acest lucru cu curiozitate deschisă”, spune psihologul, explicând că a ales să discute cu ei despre motivele pentru care cred că are riduri. „Cred că simpla posibilitate de a explora pe măsură ce copiii cresc, prin conversații deschise și pline de curiozitate, dezvoltă cu adevărat empatia față de sentimentele celuilalt atunci când empatia le-a fost arătată și modelată în mod repetat”, concluzionează dr. Jade Redfern.
Foto – Pixabay

One thought on “De ce mint copiii și ce rol au minciunile în dezvoltarea lor”