IN MEMORIAM. Prof. Univ. Dr. Mircea Revenco: „În psihiatrie, rana pacientului este ascunsă în adâncuri”

A trecut în eternitate medicul Mircea Revenco,  unul dintre cei mai mari psihiatri din Republica Moldova, fost profesor la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” , Catedra de psihiatrie, narcologie și psihologie medicală, doctor habilitat în științe medicale, fost șef catedră (2000-2009), cercetător științific superior, Laboratorul de narcologie. În memoria lui, publicăm un interviu acordat ziarului Medicus în 2009, în care spune că, dacă ar fi să o ia de la început, tot psihiatria ar alege.

Violeta Stratan: Dle  prof. Revenco,  aţi  dedicat întreaga  viaţă  psihiatriei. Ce înseamnă acest domeniu pentru dumneavostră?

Mircea Revenco: Vreau să menţionez  din  start  că  pe  drumul  psihiatriei  am  nimerit din întâmplare. Imediat după absolvirea facultăţii am fost repartizat în calitate de medic în raionul Floreşti, unde soţia mea lucra. Aşa am devenit psihiatru al raionului. Niciodată  nu  am  regretat  acest pas, deoarece s-a dovedit a fi o specialitate foarte interesantă, o ocazie de a trata oameni cu suferinţe colosale, suferinţe pe care deseori societatea nu le înţelege. Aceşti  oameni  sunt  izolaţi,  sunt marginalizaţi, iar faptul că am putut şi mai pot să-i ajut îmi aduce o satisfacţie enormă. Dacă aş lua-o de la început, tot psihiatru aş fi.

-Astfel  dorinţa  de  a ajuta  oamenii  în  suferinţă  v-a motivat să alegeţi calea medicinei?

– Da, dintr-o întâmplare, treptat psihiatria a devenit o pasiune,  pentru  care  am  prins gust, de care sunt ataşat sufleteşte. Pe parcursul practicii mele de psihiatru nu a fost caz pe care să-l refuz, am jertfit întotdeauna din timpul  şi din sănătatea mea.

– De-a  lungul  timpu-ui aţi participat la numeroase conferinţe, congrese şi simpo-zioane internaţionale…

-Le-am pierdut şi numărul. Am  participat  la  multiple congrese unionale, mondiale, am avut şi cursuri de calificare de o lună în Statele Unite ale Americii şi  în  Franţa.  Colaborăm  foarte strâns  cu  colegii  noştri  din  România, organizând conferinţe pe diferite tematici.

– Care este diferenţa dintre psihiatria practicată peste hotare şi cea autohtonă?

– Sigur că condiţiile de tratament  şi  de  cazare  sunt  cu mult mai bune decât cele de la noi, ei îşi permit să cheltuiască cu mult mai mulţi bani pentru un caz. În ceea ce priveşte metodele de diagnostic, ele sunt aceleaşi. În  psihiatrie  putem  spune  că  o mare însemnătate o are comunicarea dintre medicul  psihiatru şi bolnav, ceea ce permite ulterior diagnosticarea corectă a bolii.

– Şi care este sau care ar  trebui  să  fie  relaţia  dintre medicul psihiatru şi pacientul său?

– În psihiatrie, spre deosebire de alte domenii ale medicinei, pacientul nu trebuie să simtă superioritatea  medicului,  cu  el trebuie stabilite relaţii amicale, iar această relaţie se creează de pe poziţia de la egal la egal. Medicul este dator să creeze o atmosferă în care bolnavul ar putea să-şi deschidă sufletul. În psihiatrie, „rana”  pacientului  este  ascunsă în adâncuri şi doar prin comunicare cu bolnavul putem găsi acea rană şi putem diagnostica corect pacientul.

– Ce ar trebui să facă organele abilitate sau chiar mass-media pentru a înlătura unele stereotipuri din societatea moldovenească? Mă refer la acele persoane care vin din variate motive la IMSP Spitalul de Psihiatrie pentru o consul-taţie sau un simplu dialog cu medicul. Automat însa ei sunt catalogaţi drept nebuni sau bolnavi psihic.

– Cu părere de rău, la noi stigmatizarea bolnavilor e la un nivel foarte mare. Mulţi dintre pacienţi, precum şi rudele acestora, evită contactul şi consultaţiile specialistului psihiatru, deoarece consideră că aceasta ar dăuna carierei, imaginii bolnavului. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii de multe ori psihiatrul este acelaşi medic de familie. Din aceste conside-rente în cazul oricărei probleme apărute sau situaţii de stres pacientul este consultat, primeşte un tranchilizant şi cu aceasta se rezolvă problema. La noi ce se întâmplă? Persoana intră în stres şi ajunge la psihiatru cu nişte atacuri de panică. Iniţial ei apelează la specialişti fără studii în domeniul psihiatriei sau în general fără studii medicale, dar boala progresează şi, în cele din urmă, ajunge la noi într-un stadiu avansat al bolii. Situaţii de genul ăsta sunt foarte frecvente în societatea noastră, cu părere de rău.

– Datele statistice ne vorbesc despre creşterea stabile, an de an, a numărului bolnavilor cu afecţiuni psihice. Care este principalul motiv care duce la crearea acestei stări de fapt?

– Apariţia bolilor psihice se datorează mai multor factori. Primii sunt cei ereditari, apoi cei social-familiali. Un om poate trăi o viaţă întreagă cu o boală în formă latentă, dar, înfruntând situaţii de  stres  major,  boala  îşi  poate face apariţia prin forme foarte periculoase. Această statistică pesimistă o întâlnim nu doar la noi în ţară, ci oriunde în lume. Moldova însă se individualizează prin acele sute sau chiar mii de oameni plecaţi peste hotare în căutare de un trai şi un salariu decent. Până ating  acel  nivel  de  trai  la  care tind, oamenii sunt transformaţi în robi. Alţii, care rămân acasă, duc dorul după mamă, după tata sau după soţie,  soţ. Suntem o societate care are o problemă enormă: cei aproape un milion de cetăţeni moldoveni suferă peste hotarele ţării şi un alt milion suferă în ţară.Vom avea o generaţie teribilă.  Vorbesc  despre  generaţia care creşte acum fără grija mamei şi a tatei. În educaţia copilului prezenţa mamei este unul dintre factorii  primordiali.  Copilul  lipsit de educaţia mamei e ca şi floarea lipsită de razele soarelui. El se va ofili şi încetul cu încetul se va usca. Nu în zadar scriu francezii despre  “sindromul copilului abandonat”.  Aceşti  copii  devin brutali, cu un caracter teribilist, ei nu se înscriu în tiparele societăţii. Lipsiţi în totalitate de grija părinţi-lor, ei au  o reacţie depresivă pe care noi nu o putem sesiza, iar ei se autizează încetul cu încetul.

– Cum vă înţelegeţi cu medicii  care  vin  la  recalificae?

– Întotdeauna am încercat să menţin o relaţie de egalitate între mine şi medicii de la Facultatea Perfecţionarea Medicilor, întotdeauna ascult părerea lor, o dezbatem, pentru că doar astfel putem  dezvolta gândirea clinică şi putem ajunge la un rezultat comun veridic.

-Domnule   profesor, dumneavoastră în calitate de medic psihiatru sunteţi mulţumit de realizările obţinute până acum?

– În  linii  generale  da, însă, cu părere de rău, în practica mea au fost şi unele  cazuri, în care nu am putut ajuta pacientul sau efectul nu a fost cel scontat. În psihiatrie, deseori se întâmplă ca bolnavul să nu-şi deschidă sufletul şi atunci mizezi  doar pe intuiţia de medic. De multe ori poţi anticipa lucrurile, însă au fost cazuri cărora nu le-am putut găsi rezolvarea. Fiecare caz în care nu am avut succes mi-a lăsat o rană adâncă în suflet, durerea căreia o mai simt şi astăzi.

-Ce  faturi  le  puteţi  da studenţilor  medicinişti,  care  ar dori pe viitor să ia calea psihiatriei?

– Un lucru interesant este că în celelalte ţări mulţi studenţi vor să devină specialişti în psihiatrie. Din păcate,  noi cu doi ani în urmă nu am putut forma nici două grupe de studenţi. Am format doar o grupă din şapte oameni. O cauză ar fi toate bancurile şi glumele care se fac pe seama bolnavilor, precum  şi    a  medicilor  psihiatri. Responsabilitatea de a spori interesul studenţilor pentru psihiatrie stă pe umerii profesorilor. Psihiatria este una dintre cele mai nobile profesii, care permite de a acorda ajutor de nepreţuit oamenilor aflaţi în grave suferinţe.

Articol preluat din ziarul Medicus