Grădinița oamenilor mari

De câteva luni sunt musafirul unei grădinițe pentru bătrâni. Bătrâni iubiți de aparținătorii lor care plătesc o sumă considerabilă pentru a-i ști îngrijiți și în siguranță. Copii care nu mai sunt suficient de mari pentru a-și purta singuri de grijă și care au nevoie de supraveghere permanentă pentru a nu se răni pe ei sau pe ceilalți din jurul lor. Lucrurile și activitățile făcute o viață întreagă devin pericole, fie că e vorba de cuțite, furculițe, robinete sau banalul aragaz.

Partea cea mai avariată a acestor copii deveniți insuficient de mari este creierul. Câțiva sunt, dimpotrivă, extrem de conservați cerebral, dar cu mari probleme locomotorii. Ca să rezum, mai toți au nevoie de asistență 24 de ore din 24.

Astăzi a fost o zi de pomină. Pe lângă imaginile ce mi-au devenit familiare și s-au banalizat, azi parcă am fost eroina unui film. De fapt nu eroina, pentru că nu eu am fost personajul principal, ci ei.

“Construiesc propoziții din toate imaginile proiectate de oamenii din câmpul vizual: Maria l-a scuturat pe Ion”

Una dintre doamne, 92 de ani. Se mișcă încă binișor, ajutată de un baston cu mai multe picioare (pentru siguranță). Puțintică la trup, dar vorbăreață. Practic vorbește încontinuu, construind propoziții din toate imaginile proiectate de oamenii din câmpul ei vizual. Dacă spre exemplu a văzut o infirmieră ridicând o babețică de pe jos (da, au și așa ceva) și scuturând- o, și gata propoziția: Maria l-a scuturat pe Ion. Pe cuvânt, așa a zis, de Ion nu sunt sigură, posibil să fi fost alt nume, dar era sigur Maria și sigur persoana scuturată era un domn. Și tot așa. S-a neliniștit un pic când a văzut-o pe Elvira, fix sub scaunul meu. Am aflat că Elvira era mama doamnei mele, care se strecurase sub scaunul meu ca să o găsească pe ea și să-i dea câteva palme la fund.
-Nu ați fost cuminte? am întrebat eu..
Ba da, dar Elvira nu e niciodată mulțumită! a răspuns prompt Maria mea.

“Mi-e rău! Mi-e rău! Aprindeți lumânarea!”

Apoi a făcut propoziții cu Maria și Marieta. Am lăsat vorbele ei în fundal și m-am ocupat de a mea drăgălașă, că pentru ea mă aflam acolo. Dar sonorul nu a încetat nicio secundă, decât atunci când a venit cineva să o ia la masă.

În salon cu drăgălașa mea se află o doamna corpolentă, micuță, cu glezne încă subțiri, palme mici și chip delicat, blând. Doamna Popovici a fost profesoară de limbi străine. Are încă o piele albă, netedă, diafană. Pentru că se apropia ora mesei, pe când era ridicată din pat și așezată pe scaunul cu rotile, a zis dintr-o dată: Mi-e rău! Mi-e rău!

Am fugit imediat și am prins-o înainte să cadă. Infirmiera a țipat după asistentă, care a venit numaidecât. Dna. Popovici avea capul ușor căzut pe spate, pe mâna mea, era albă precum caimacul, cu privirea fixă și nu mai respira, cel puțin nu vizibil.
Cineva, nu știu cine, țipa: aprindeți lumânarea!!

Dumnezeule, când am zis odată shhhh!…. s-a făcut liniște.

-Terminați cu lumânarea, dna. Popovici nu pleacă nicăieri!

-Dna. Popovici, vă rog frumos să stați aici cu mine, nu plecați! m-am tânguit eu. Încet, încet am așezat-o în pat, am mângâiat-o și am stropit-o cu apă. Apoi, asistenta i-a pus oxigenul.
În nici un minut a vomat ușor și apoi a început să respire sacadat. Îi tremura tot corpul. Dar își revenea. Când am plecat, deja era liniștită, prezentă, și mi-a cerut să o ridic la marginea patului. Îi era foame…

“Nu știi cine sprijină pe cine, cine e mai avariat”

Mai este acolo un cuplu, soț și soție. Văzându-i, nu știi cine sprijină pe cine, cine e mai avariat, dar amândoi sunt în lumea lor. Partea frumoasă este că, deși sunt departe de noi, sunt împreună. Mănâncă împreună, se ridică de la masă împreună și tot așa pleacă în curte sau în cameră. Altfel, nu-i poți întreba nimic. Domnul a fost medic ginecolog, iar doamna medic de familie. El crede că a fost mult mai frumos decât ea sau poate ea a îmbătrânit mai mult, chinuită și de o cifoză urâtă care a deformat-o sever…

Mai este o doamnă care – la fel- nu prea mai știe multe, dar, totuși, răspunde la un mic dialog. Este foarte atentă la calorii, îmi spune mereu că nu vrea să se îngrașe, iar astăzi m-a lăudat că am slăbit. Ea a fost prima persoană care a observat, au mai fost și fetele din personal… hehehe, ce m-am bucurat. Carevasăzică, se vede!

“Femeia rămâne femeie și așa , cu mințisoara plecată, are o reîntoarcere bruscă la cochetărie”

Ce am observat că au în comun doamnele: majoritatea au grijă să-și pună halatul și să-și dea cu parfum când vin cei doi domni : kineto-terapeutul sau asistentul medical.

În toată amorțeala de acolo, acela este momentul de aur. Învie doamnele, flirtează…. pe cuvânt că flirtează. Mi se pare fantastic că femeia rămâne femeie și așa , cu mințisoara plecată, are o reîntoarcere bruscă la cochetărie. Cer halatele, cer să fie parfumate, își aranjează părul și chicotesc. Delicios momentul, îl savurez din plin.

Domnii… Unii nu se mișcă, dar știu de ei. Stau în scaune cu rotile afară și citesc . Preferatul meu (Da, flirtez și eu, ce, n-am voie? Și, ca să știți, în zilele când știe că apar, în mod cu totul întâmplator, e căruciorul lângă poartă!) citea astăzi Extravagantul Conan Doi și mi-a precizat că mai are patru cărți în cameră.

“Domnii acceptă mult mai greu neputința, captivitatea”

Ce am mai observat este că domnii sunt mai recalcitranți, mai nervoși. Fac scandal, spre deosebire de doamne, care stau acolo mult mai liniștite, fără să caute gâlceavă.
Cred ca domnii acceptă mult mai greu neputința, captivitatea. Posibil să fie și o mai mare conștientizare a trăirilor, dat fiind faptul că sunt mai în putere, dar mai inabili să se îngrijească, mai nevolnici – odată rămași singuri -, spre deosebire de femei, care ajung în acel terminus paradis terestru doar când mintea sau picioarele nu le mai ajută deloc.

“Copiii ăștia își pomenesc mamele. Mamelor, veniți să vă luați copiii!”

Apoi mai e doamna de la etaj. Și ea fină, educată. A fost cineva, cum adesea auzi că se spune. Doamna e leșinată după înghețată și astăzi, pe când îi dădeam porția ei preferată, îmi vorbea în limba franceză. Eu îi răspundeam în română, apoi, după câteva cuvinte românești trecea iar pe franceză. Dar ce m-a tulburat a fost că și dumneaei – era deja a treia persoană- o pomenea pe mamă, îmi spunea ca s-a îmbrăcat frumos pentru că vine mama ei să o ia…

Cam toți copiii ăștia își pomenesc mamele. A fost prima oară când, la plecare, a trebuit să trag mașina pe dreapta din cauza stării mele, nepotrivite cu șofatul. Acolo, la adăpostul ușilor închise, am țipat cât am putut eu de tare: mamelor, veniți să vă luați copiii!

Și i-am mulțumit Domnului că dna. Popovici nu a plecat astăzi, pe când se afla în brațele mele. Chiar dacă poate nu mai poate, nu aș fi vrut să o conduc eu pe culoarul morții.

Nu azi, nu, nu azi… Vorba lui Grasu XXL… Azi nu… Mâine poate facem cum zici tu…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *