Psihiatrul Marcel Șarpe, despre tulburarea delirantă: „Pacientul crede că toți cei din jurul său au o problemă, nu el”
Înainte, tulburarea delirantă era cunoscută drept paranoia. Așa cum îi spune și numele, se caracterizează prin prezența, în primul rând, a unei idei delirante. Sau a mai multor idei delirante, însă de foarte multe ori este vorba doar de o idee delirantă, iar caracteristica ideii delirante este că persoana are o anumită credință, crede cu tărie un lucru, deși acel lucru nu este real, nu este adevărat.
și această credință este, cum spunem în termeni medicali, impenetrabilă la critică, adică indiferent cât ai încerca să convingi persoana că nu este adevărat ce crede, ea găsește întotdeauna justificări sau motive prin care încearcă să demonstreze că este adevărat.
Cel mai important de știut în tulburarea delirantă, spre deosebire de schizofrenie, este că ideea delirantă este non-bizară, este plauzibilă, adică este posibil să fie așa. De exemplu, pacientul poate crede că este urmărit de Securitate, că sunt microfoane instalate în casă, lucru care poate să fie adevărat. Totuși, în parcursul logic al gândirii pacientului, există undeva o frântură, există undeva o ruptură care face ca concluzia acestei idei să fie greșită de fapt.
Ceea ce este foarte dificil în tratarea acestei afecțiuni, este că pacientul, fiind convis de ceea ce crede, ajunge foarte greu la medic, la specialist. Chiar dacă toată lumea din jurul său îi spune că nu este adevărat ceea ce crede. Și ca să fie lucrurile mai clare, o să dau câteva exemple: există tulburarea delirantă de tip erotoman, când persoana delirantă crede că este iubită de cineva din apropiere sau de o celebritate și este convinsă de lucrul acesta, deși nu este adevărat.
Mai există tulburarea delirantă de persecuție, de prejudiciu, sau de urmărire, când persoana crede că este urmărită, că cineva îi vrea răul, că, repet, cineva îi ascultă telefoanele sau îi pune microfoane. Idei delirante de grandoare, când persoana crede că are niște capacități deosebite, că are posibilitatea de a face niște lucruri extraordinare, ceea ce nu este adevărat. Este extrem de dificil de tratat această afecțiune pentru că, în primul și în primul rând, persoana consideră că toți ceilalți au o problemă, nu ea. Că ceilalți nu înțeleg lucrul acesta și nu vor să-l accepte. Un lucru important de știut este că, cu cât încerci să convingi mai mult o persoană care are o astfel de idee delirantă, că ceea ce gândește nu este real, cu atât persoana respectivă crede mai cu tărie că acel lucru este real și foarte posbil va avea tendința să te includă și pe tinte în sistemul delirant, să spun așa, adică va avea tendința să spună că ai putea să fii și tu printre cei care o urmăresc. Că și tu îi vrei răul. Și, atunci, dacă într-adevăr este vorba despre o afecțiune de genul ăsta, nu are niciun sens să încerci să convingi persoana respectivă că ceea ce crede nu este real.
Ca și diagnostic diferențial, este important să nu se confunde cu ceea ce se numește delirium. De foarte multe ori, lumea spune și vorbește despre o persoană în vârstă, să zicem, sau despre o persoană care suferă de sevraj alcoolic, delirium tremens, că delirează. Aici vorbim de delirium, în primul rând de faptul că pacientul este confuz, este dezorientat în timp și spațiu, nu știe unde este, nu știe în ce perioadă este. Și, pe lângă asta, poate avea și idei delirante și halucinații.
Apropo de halucinații, în tulburarea delirantă pot apărea halucinații, asta însemnând că persoana aude sau vede lucruri care nu sunt reale. Dar aceste halucinații nu sunt atât de proeminente, nu sunt atât de importante precum este ideea delirantă, care este una sistematizată, una foarte bine susținută și cu argumente foarte clare, să zicem așa.
Și, repet, foarte plauzibilă încât să te facă și pe tine să crezi că este posibil să se întâmple ceea ce crede pacientul. Tratamentul medicamentos este unul care, din păcate, este relativ eficient, nu este extrem de eficient, în același timp și terapia, psihoterapia, este relativ eficientă din același motiv pe care l-am spus la început: pentru că pacientul este convins că are dreptate și că nu crede că are o problemă psihiatrică. El consideră că toți ceilalți din jur au o problemă psihiatrică. Și atunci este foarte greu să faci psihoterapie sau terapie de orice fel cu un astfel de pacient.
Ca și prognostic, pacientul poate să aibă o funcționalitate bună, să funcționeze bine la serviciu, acasă, atât timp cât viața de zi cu zi, să zicem, nu este în legătură cu acea idee delirantă. În momentul în care apar situații care au legătură cu ideea respectivă, atunci funcționalitatea pacientului este afectată, pot apărea și probleme de comportament, agresivitate. Dacă aveți astfel de probleme în familie sau printre cunoscuți, vă recomand să faceți tot posibilul să ajutați persoana să ajungă la specialist, pentru că tratamentul, așa cum v-am spus, este unul dificil, însă el există și poate să fie și foarte eficient.
Medic primar psihiatru, psihoterapeut în formare Psihoterapie Rogersiană, Dr. Marcel Șarpe este autor a numeroase cărți de specialitate, cum ar fi „Schizofrenia – actualităţi, clinică, tratament”, „Nutriţie şi sănătate mintală.
