Poveștile medicinei. Viața lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei

„Unicul om cu care să te compari ești tu, cel din trecut. Și singurul față de care trebuie sa fii mai bun ești tu, în prezent”, „Omul nu renunță niciodată la nimic, el doar își schimbă plăcerile”, „ Când oamenii mă critică, știu cum să mă apăr, însă sunt lipsit de apărare în fața unei laude” spunea celebrul neuropsihiatru. Sigismund Schlomo Freud s-a născut la 6 mai 1856 în Freiberg, Moravia, atunci Imperiul Habsburgic, astăzi Pribor din Republica Cehă.

A fost fiul lui Jacob Freud și al celei de a treia soții a acestuia, Amalia (cu 20 de ani mai tânără decât soțul ei).

Cei doi frați vitregi ai lui Sigismund, Emmanuel și Philipp, erau aproape de aceeași vârstă cu mama lui. Această situație neobișnuită poate fi o explicație a interesului manifestat de Freud în studiul relațiilor familiale, concentrat asupra complexului lui Oedip.

În 1859, Freud s-a mutat împreună cu familia la Leipzig, în Germania, iar, în 1860, la Viena, unde a rămas până în 1938. În 1877, și-a schimbat numele în Sigmund Freud. În 1873 și-a început studiile în cercetarea medicală la Universitatea din Viena. Încă din studenție, Freud a făcut cercetări asupra sistemului nervos central, sub îndrumarea lui Ernst von Brücke, luându-și diploma în 1881. A lucrat la Clinica de psihiatrie a lui Theodor Meynert în perioada 1882-1883, apoi a studiat alături de Charcot, la clinica Salpetriere din Paris (1885). În 1886 s-a căsătorit cu Martha Bernays și au avut șase copii.

Sigmund Freud a început cercetările în domeniul psihanalizei în anii 1880, la finalul unui secol, în care, atât Europa cât și America au cunoscut reforma azilelor pentru persoanele cu deficiențe psihice și și-au manifestat interesul pentru stările psihologice anormale, în special pentru afecțiunile psihice. Freud s-a îndreptat către studiul psihanalizei după ce a citit articole referitoare la metoda lui Breuer de a trata isteria prin hipnoză. Freud și Breuer au publicat împreună ”Studii despre isterie” în 1895. În același an, Freud a reușit să-și analizeze un vis. În următorii cinci ani (1895-1900), a elaborat majoritatea conceptelor care au fost apoi incluse în teoria și practica psihanalizei. Termenul de ”psihanaliză” a fost propus chiar de Freud în 1896. După despărțirea de Breuer și după șocul suferit în urma morții tatălui, Freud începe autoanaliza în 1897, concentrându-se asupra propriilor vise și fantezii, fiind susținut de prietenul său, Wilhelm Fliess.

A fost profesor la Universitatea din Viena. Teoriile susținute de Freud au generat reacții contradictorii, până când un grup de tineri doctori a început să-l însoțească la Viena, în 1902. A fondat aici „’Societatea psihologică de miercuri”, o reuniune săptămânală între prieteni, la care se discutau noile sale descoperiri și care a devenit Societatea Vieneză de Psihanaliză în 1908, și Societatea Internațională de Psihanaliză în 1910.

„Interpretarea viselor”, pe care Freud o consideră cea mai importantă carte a sa, a fost publicată în 1899, dar are inscripționat anul 1900 ca dată a primei ediții, datorită faptului că autorul dorea ca marea sa descoperire să fie asociată cu începutul unui nou secol. Lumea medicală privea cu scepticism această lucrare, așa că Freud și-a continuat studiile singur, izolat de restul cercetătorilor. A început să lucreze cu Dora, una dintre pacientele sale, și a publicat, în 1901, „Psihopatologia vieții de zi cu zi”.

În 1905 a publicat trei eseuri despre teoria sexualității, legătura dintre acestea și subconștient și fragmente de analiză a cazului de isterie al Dorei. În 1908, a avut loc, la Salzburg, primul congres de psihologie freudiană. În 1909, Freud a fost invitat de către Stanley Hall să țină cinci cursuri la Universitatea Clark. Această vizită în Statele Unite i-a marcat cariera, atrăgând atenția întregii lumi asupra teoriilor sale.

În 1912, a fost publicată prima revistă de specialitate, „Imago”. Pe măsură ce Societatea Internațională de Psihanaliză devenea din ce în ce mai cunoscută, câțiva membri s-au retras și au fondat propriile școli de psihologie. În 1916, Freud publică prima parte din ”Introducerea în psihanaliză”.

Freud a aflat că suferă de cancer al maxilarului în 1923. Și-a petrecut următorii 16 ani luptând cu boala. Nu a renunțat la cercetare, iar în 1925 a publicat cinci volume de lucrări — „Collected Works”. A primit Premiul Goethe pentru literatură (1930) și a fost ales Membru de onoare al Societății Regale Britanice de Medicină în 1935. Amenințat de ocupația nazistă, a emigrat în 1938 în Anglia, împreună cu familia.

Sigmund Freud a murit la Londra, la 23 septembrie 1939, la vârsta de 83 de ani.

De-a lungul carierei, Sigmund Freud a publicat numeroase cărți și lucrări de specialitate. Deși studiul său se concentra asupra comportamentului sexual, el înțelegea prin acesta instincte sau dorințe care determinau o anume atitudine sau anumite convingeri, fie ele vizibile sau reprimate. Urmând o evoluție biologică, Freud stabilește un model rigid a ceea ce el numește „dezvoltare sexuală”. Pentru aceasta, Freud propune teoria stadiilor de dezvoltare, pe vârstă, cu delimitări foarte clare. Nu este obligatoriu ca un individ să treacă prin toate fazele și este posibil ca unele etape să se suprapună.

Prima fază este cuprinsă între 0-2 ani. În această perioadă, copilul explorează lumea cu ajutorul buzelor și al gurii: acceptă mâncarea, laptele și are tendința de a duce la gură orice obiect pe care îl poate ține în mână. Mai târziu, învață să folosească gura pentru a comunica. Următoarea fază este cuprinsă între 2-4 ani și este cea mai controversată. În această perioadă, copiii descoperă diferențele sexuale și învață să-și controleze nevoile fiziologice. Astfel, copilul realizează că își poate manipula părinții, refuzând să facă ce i se cere.

Perioada între vârstele de 4-6 ani este cea mai importantă pentru dezvoltarea psiho-sexuală a individului. Cheia acestei etape este atracția pe care copilul o simte față de părintele de sex opus, odată cu teama de celălalt părinte. Freud numește această atracție complexul lui Oedip (pentru băieți) și al Electrei (pentru fete). Aceste complexe conduc la o diferențiere normală a personalității masculine de cea feminină. Rezolvarea complexului constă în încercarea copilului de a se identifica cu părintele de același sex, această identificare ducând la viitoarea sa orientare sexuală.

În perioada următoare, între 6 ani și până la vârsta pubertății, individul suprimă dimensiunea sexuală și se concentrează asupra altor aspecte ale vieții. Este perioada învățatului, adaptării la societate, asimilării unor informații culturale și valorilor morale. Această etapă latentă durează aproximativ 5 sau 6 ani, până la pubertate, când individul devine conștient de dimensiunea sexuală. Începând cu vârsta pubertății, individul este atras de persoanele de sex opus și poate duce la bun sfârșit instinctul procreării.

O altă latură a teoriilor lui Freud o constituie studiul personalității. Structura personalității are 3 dimensiuni. Freud a împărțit-o în id, ego și superego. Numai ego-ul este vizibil, dar toate trei au propriile efecte asupra personalității. Id-ul reprezintă forțele biologice. Este o constantă a personalității deoarece este întotdeauna prezentă. Omul se naște cu propriul id. Id-ul este o componentă foarte importantă a personalității, deoarece ne permite să obținem lucrurile de care avem nevoie încă de când ne naștem.

Id-ul este guvernat de principiul plăcerii sau noțiunea de hedonism. Cu alte cuvinte, dorește să i se îndeplinească dorințele imediat, fără a ține cont de realitatea exterioară. Spre exemplu, atunci când copilul trebuie schimbat, id-ul plânge, când unui copil îi este frig, cald, îl doare ceva sau pur și simplu vrea să i se acorde mai multă atenție, id-ul anunță aceste lucruri până când nevoile copilului sunt satisfăcute, fără a ține cont de faptul că părinții dorm, mănâncă sau se odihnesc. El nu ține cont decât de propriile nevoi.

În următorii trei ani, pe măsură ce copilul interacționează din ce în ce mai mult cu lumea înconjurătoare, începe să se dezvolte cea de-a doua latură a personalității. Freud o numește ego și reprezintă acea parte a personalității pe care o arătăm lumii. Ego-ul este guvernat de principiul realității sau de o viziune pragmatică asupra lumii. Dorințele id-ului sunt încă prezente, dar ego-ul realizează consecințele pe care le-ar avea îndeplinirea acestor dorințe. Ego-ul se dezvoltă odată cu experiența și înțelege că ceilalți oameni au și ei propriile dorințe și nevoi și că un comportament egoist și impulsiv ne poate face chiar rău. Este de datoria ego-ului să satisfacă cerințele id-ului, ținând totodată cont și de lumea înconjurătoare.

În jurul vârstei de 5 ani, se dezvoltă cea de-a treia latură a personalității, superego-ul. Superego-ul este latura morală a individului și se dezvoltă odată cu prezentarea restricțiilor morale și etice, odată cu experiența sau prin interacțiuni sociale. Potrivit teoriei susținute de Freud, un superego puternic reușește să inhibe instinctele biologice ale id-ului, pe când un superego slab cedează în fața acestora. Mai mult decât atât, nivelul de vinovăție în cele două cazuri va fi mai ridicat și, respectiv, mai scăzut.

La o persoană normală, ego-ul trebuie să fie cel mai puternic pentru a putea satisface nevoile id-ului fără să supere superego-ul și ținând cont de realitatea din exterior. Structura tripartită de mai sus trebuia să fie dinamică și să se schimbe odată cu vârsta și cu acumularea experienței. De asemenea, aspecte ale comportamentului adulților, cum ar fi fumatul, sunt legate de diferitele stadii ale formării unor complexe. Complexele sau ideile fixe sunt, potrivit lui Freud, o măsură a efortului necesar trecerii prin stadiile dezvoltării, iar un efort foarte mare depus de copil pentru a depăși un anumit stadiu se reflectă mai târziu în comportamentul lui ca adult.

Un alt punct important abordat de Freud îl reprezintă interpretarea viselor. Freud susține că visul este protectorul somnului. Atunci când mergem la culcare încercăm să ne detașăm de realitate, anulând orice stimul extern. În timpul nopții, mintea ne protejează, prin vise, atât de stimulii externi, cum ar fi zgomotul sau lumina, cât și de cei interni, cum ar fi emoțiile, teama sau insatisfacțiile. Studiul lui Freud s-a concentrat mai mult asupra stimulilor interni. Pentru ca o persoană să poată experimenta în vis emoții puternice, negative, gânduri interzise sau dorințe ascunse, acestea trebuie să fie deghizate sub o anumită formă. În caz contrar, cel care are un astfel de vis devine extrem de agitat și se trezește. Prin urmare, o bună interpretare a viselor poate duce la înțelegerea manifestărilor subconștiente.

Freud consideră că visul este compus din două părți: ”conținutul manifest”, care se manifestă la suprafață, și ”partea latentă”. Prima dintre acestea două este reprezentată de ceea ce ne aducem aminte după ce ne trezim. Freud sugerează că această latură a visului nu are niciun înțeles deoarece este o reprezentare deghizată a adevăratelor gânduri care au generat visul.

Pe de altă parte, conținutul latent deține înțelesurile adevărate ale visului — gândurile interzise sau dorințele subconștientului. Ele apar în conținutul manifest, dar sunt deghizate și nu pot fi recunoscute. Foarte rar se întâmplă ca cele două laturi ale visului să se suprapună. Freud numește aceste vise ”infantile”. Freud insistă asupra faptului că visele sunt o formă de îndeplinire a dorințelor suprimate. Dacă o dorință nu a fost satisfăcută în viața de zi cu zi, mintea reacționează la acest stimul intern, transformându-l într-o experiență concretă, vizuală și împlinind astfel dorința. Rezultatul este un somn liniștit.

O parte din teoriile propuse de Freud sunt strâns legate de cultura acelor vremuri, unele sunt foarte greu de demonstrat, iar altele sunt parte din propria lui personalitate. Dar Freud este un excelent observator al comportamentului uman și majoritatea ideilor sale se regăsesc la baza teoriilor de astăzi. Cu toate acestea, există păreri contradictorii cu privire la anumite aspecte ale teoriilor sale. Spre exemplu, în ceea ce privește complexul lui Oedip, psihologii susțin că este adevărat că unii copii se simt atrași de părintele de sex opus și intră în competiție cu părintele de același sex.

Totodată, este iarăși adevărat că o parte din acești copii rețin aceste afecțiuni, temeri și aspirații și în perioada maturității. Dar majoritatea teoreticienilor consideră aceste exemple excepții și nu reguli. Aceste cazuri apar în familiile care nu se comportă normal, părinții nu se înțeleg și folosesc, deseori, copilul ca armă de luptă împotriva celuilalt. De asemenea, aceste cazuri apar atunci când părinții nu discută cu copilul, acesta ajungând să afle lucruri eronate despre sexualitate de la alți copii.

Critica generală adusă lui Freud este aceea că pune prea mult accentul pe sexualitate. Toate lucrurile, atât bune cât și rele, par să rezulte din exprimarea sau reprimarea impulsurilor sexuale. Mulți cercetători se întreabă dacă nu există totuși și alte componente psihologice. Freud a adăugat ulterior instinctul morții, dar nu este atât de bine cunoscut. Criticii susțin că, într-adevăr, societatea este dominată de acest tip de elemente, dar aceasta nu înseamnă că sexualitatea stă la baza oricărei motivații.

Pe de altă parte, adepții teoriei freudiene susțin că accentul pe care acesta îl pune pe elementele de sexualitate nu se bazează pe o astfel de atitudine a societății, ci, dimpotrivă, pe evitarea acestui subiect, mai ales în clasele sociale superioare sau de mijloc. Tocmai acesta este marele său succes: faptul că a reușit să scoată la lumină un subiect ascuns până atunci. Singurul lucru care-i poate fi reproșat este că a generalizat prea mult, fără să ia în calcul schimbările culturale.

Un alt concept aspru criticat este subconștientul. Umaniștii și existențialiștii susțin, pe de o parte, că motivațiile și problemele care pot fi atribuite subconștientului sunt mult mai puține decât a crezut Freud și, pe de altă parte, că subconștientul nu este atât de important pe cât a crezut el. Majoritatea psihologilor de astăzi consideră subconștientul a fi tot ceea ce refuzăm să vedem sau ne este de prisos. Unii teoreticieni nici nu folosesc acest termen.

În pofida tuturor acestor păreri contradictorii, trebuie recunoscut faptul că Freud a descoperit lucruri extraordinare, atât de bune încât au fost deja încorporate în alte teorii, până la punctul la care a fost aproape uitat cel care stă la baza lor. În primul rând, Freud a trezit conștientizarea existenței a două forțe puternice în fiecare persoană. Atunci când toată lumea credea că omul este exclusiv rațional, Freud a demonstrat cât din comportamentul nostru este dominat de forțe biologice. Atunci când toți credeau că fiecare este responsabil pentru acțiunile sale, a demonstrat impactul societății asupra fiecăruia dintre noi. Id-ul și superego-ul, manifestări psihice ale elementului biologic și ale celui social, vor fi în permanență alături de fiecare dintre noi, sub o formă sau alta.

În al doilea rând, lui Freud i se datorează și teoria conform căreia nevroza este cauzată de traume psihologice. Deși majoritatea teoreticienilor consideră că nu toate teoriile au aceeași explicație și că nu este necesară reexperimentarea traumei pentru a merge mai departe, nu poate fi negat faptul că o copilărie plină de abuzuri, neglijență și tristețe tinde să conducă către o maturitate la fel de tristă. În cel de-al treilea rând, Freud a introdus conceptul de ego.

De asemenea, Freud a fost cel care a dezvoltat formele de terapie. „Terapia prin discuție cu pacientul” este considerată, în prezent, cea mai eficientă în cazul pacienților cu probleme psihologice. Unele dintre teoriile lui Freud sunt, în mod evident, legate de cultura din acea perioadă. Altele sunt greu de testat. Altele pot face parte din propriile sale experiențe sau din propria sa personalitate. Dar Freud a fost un excelent observator al condiției umane și majoritatea teoriilor pe care le-a propus au o relevanță deosebită în zilele noastre.