Ore întregi în lumi imaginare. Când visarea cu ochii deschiși devine o problemă

Visarea cu ochii deschiși poate deveni o tulburare: cum se recunoaște și cum se tratează
Unii oameni trăiesc ore întregi în lumi imaginare, construind povești care se desfășoară pe parcursul deceniilor. Ceea ce pare un dar poate ascunde o suferință reală. Cercetătorii o numesc visare maladaptivă și estimează că afectează între 2 și 4% din populația adultă.

Visarea cu ochii deschiși este normală, până la un punct

Visarea cu ochii deschiși este o activitate mentală comună. Prin intermediul chestionarelor auto-raportate, cercetătorii estimează că între 30 și 50% din activitatea mentală în stare de veghe este petrecută în gânduri fără legătură cu acțiunea prezentă. Aceasta poate fi benefică pentru reglarea emoțională, empatie și creativitate, poate ameliora plictiseala și îi poate ajuta pe oameni să găsească sens în experiențele lor de viață, potrivit bbc.com.
„Dacă nu visezi deloc cu ochii deschiși, mi-ar părea rău pentru tine”, spune Colin Ross, psihiatru și cercetător stabilit în SUA. Problema apare atunci când visarea devine „complet absorbantă”, provocând suferință și interferând cu capacitatea de funcționare cotidiană, dar continuând tocmai din cauza naturii sale compulsive. Aceasta o transformă dintr-un obicei inofensiv într-o tulburare dezadaptativă.

Ce este visarea maladaptivă și cum se manifestă

Visarea maladaptivă (MD) este o afecțiune în care persoanele afectate petrec adesea mai mult de jumătate din zi construind fantezii elaborate, cu narațiuni complexe și personaje bine conturate. În cazuri extreme, episoadele pot dura până la 12 ore pe zi, iar intriga poveștilor se poate întinde pe parcursul mai multor decenii.

Eli Somer, profesor emerit de psihologie clinică la Universitatea din Haifa, Israel, cel care a inventat termenul „visare maladaptivă” și cercetează această afecțiune de peste două decenii, formulează distincția esențială astfel: „Problema apare atunci când persoana nu mai controlează fantezia, iar fantezia începe să controleze persoana.”

Starea este adesea facilitată de ascultarea muzicii sau de activități fizice repetitive. Aproximativ 80% dintre persoanele afectate utilizează gesturi fizice inconștiente pentru a-și menține concentrarea în timpul episoadelor.

Poveștile din minte care înlocuiesc viața reală

Kyla Borcherds își amintește că își crea „alte lumi” în minte încă de la vârsta de patru ani. Fenomenul s-a intensificat după ce s-a mutat la o școală nouă, iar alți copii au râs de accentul ei. Poveștile au devenit „locul ei sigur”, unde nimeni nu o tachina și unde oamenii o plăceau.

Visările s-au transformat treptat într-o compulsie care dura ore întregi, similară, în intensitate, cu nevoia de a mânca ciocolată în exces sau de a intra pe rețelele de socializare.

Psihologul clinician Wanda Fischera, directoare de cercetare la Societatea Internațională pentru Visare Deschisă și Maladaptivă, descrie mecanismul astfel: „Imaginează-ți emisiunea TV preferată, dar ești protagonistul. Cum ai putea renunța la ea, dacă viața actuală nu este la fel de interesantă?”

Borcherds recunoaște că visarea a început să o țină pe loc: „Nu aveam nicio motivație. De ce aș investi atât de mult timp și energie în încercarea de a fi promovată la locul de muncă, când pot avea asta în imaginația mea chiar acum, fără efort? Încă lucram la nivel de bază când aveam 40 de ani, pentru că nu încercasem niciodată să fiu promovată.”

Nevoi emoționale nesatisfăcute, la originea fanteziilor

Dacă o persoană are nevoi emoționale nesatisfăcute, visarea maladaptivă oferă iluzia că acestea sunt împlinite. Persoanele afectate au de obicei un sentiment puternic de prezență în fanteziile lor, sunt adesea iubite sau eroice în poveștile pe care le construiesc.

Maria, care a preferat să nu menționeze numele de familie, visa frecvent că se află pe o scenă, admirată de public, recunoscută și apreciată. Fischera explică originea acestui tipar: „Fanteziile sunt întotdeauna pline de conexiuni și arată nevoia acută de a reduce izolarea.”

Maria se legăna înainte și înapoi ore în șir, ascultând muzică, pentru a-și facilita visarea. Părinții și profesorii nu au înțeles natura dificultăților ei. „Era foarte perturbator, așa că nu puteam studia, iar oamenii credeau automat că nu vreau să studiez sau că sunt leneșă”, mărturisește ea.
Ca mulți alții, Maria a aflat despre existența acestei afecțiuni abia la maturitate. „Am crescut cu ideea că poate sunt ciudată”, spune ea.

Factori de risc: traume, neurodiversitate și tulburări asociate

Visarea maladaptivă a fost asociată cu mai mulți factori de risc. Unele studii o leagă de traume din copilărie, neglijare, abuz emoțional și dificultăți de atașament, persoanele afectate folosind fanteziile pentru a evita amintiri și sentimente dureroase.

Afecțiunea poate reprezenta, de asemenea, o modalitate de a face față provocărilor legate de neurodiversitate. Într-un studiu efectuat pe 235 de adulți cu diagnostic de tulburare din spectrul autist, 43% au raportat experiențe de visare maladaptivă, strâns legate de singurătate și de dificultățile de reglare emoțională.

Alte cercetări au identificat legături cu ADHD, TOC, depresie și anxietate. Somer nuanțează însă: „Suprapunerea nu înseamnă asemănare. Dovezile actuale indică faptul că tulburarea nu poate fi redusă complet la ADHD sau TOC. Are o fenomenologie distinctă, centrată pe fantezia narativă imersivă, absorbția disociativă și investiția emoțională într-o lume interioară.”

Borcherds a fost diagnosticată cu depresie la 18 ani. „Depresia era problema și am făcut față acesteia retragându-mă din viața reală”, spune ea. După o lună petrecută într-o unitate psihiatrică, a simțit că a primit, în sfârșit, ajutorul de care avea nevoie. A fost și momentul în care și-a recâștigat controlul asupra visărilor, care au redevenit mai creative și mai puțin compulsive.

Tratament și strategii de recuperare

Visarea maladaptivă nu este încă recunoscută în Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale sau în Clasificarea Internațională a Bolilor, iar un tratament standard bazat pe dovezi nu a fost stabilit. Totuși, dovezile clinice inițiale sunt încurajatoare.

„Rapoartele de caz și studiile inițiale sugerează că psihoterapia țintită poate ajuta, mai ales atunci când abordează factorii declanșatori, imersiunea compulsivă, controlul atenției, reglarea emoțiilor, evitarea și rușinea”, spune Somer. Scopul nu este eliminarea imaginației, ci restabilirea alegerii și a controlului, astfel încât capacitatea imaginativă să servească vieții, nu să o înlocuiască.

Fischera propune câteva strategii practice pentru cei care doresc să gestioneze afecțiunea înainte de a apela la terapie. Prima constă în monitorizarea episoadelor de visare, urmată de identificarea unor activități alternative cu care să fie umplut timpul. A doua implică folosirea mindfulness-ului pentru a antrena creierul, inclusiv prin lectura de texte mai lungi, în locul consumului de conținut scurt. A treia presupune identificarea factorilor declanșatori, cum ar fi muzica sau singurătatea, și reducerea expunerii la aceștia.

Recuperarea este posibilă

Maria a descoperit că îi place să scrie și notează acum povești în loc să le trăiască pasiv în minte. Borcherds moderează o comunitate Reddit dedicată persoanelor cu visare maladaptivă, cu 18.000 de vizitatori săptămânali, o comunitate în continuă creștere.

„Problema nu este să ai povești în minte. Problema este să fii dependent de acele povești. Aceasta este distincția pe care aproape toată lumea de pe rețelele de socializare o ratează”, spune Borcherds.
Pentru cei care se confruntă cu această afecțiune, mesajul ei este unul de speranță: „Nu trebuie să fie o veșnicie.” Personajele din poveștile ei „au crezut în mine când eu nu credeam în mine”, adaugă ea, și aceasta este o relație care merită păstrată în echilibru.