Psiholog Cătălin Găman. Cine poate hotărî ce nu vrea să ştie Celălalt?

Psiholog Cătălin Găman. Cine poate hotărî ce nu vrea să ştie Celălalt?

Să fie o datorie morală (chiar sfântă, spun doctrinele patristice), ca Celuilalt să-i fie impus un adevăr pe care el nu vrea să-l ştie?

Numai pentru că substratul adevărului şi al fericirii personale, susţinut de idealul mântuirii sufletului, prin judecata de apoi, şi mai puţin de un sine ancorat în toate rădăcinile vieţii, să fie luat cu asalt frenetic din chingile devoratoare ale păcatului? 

Ale remuşcării? Ale regretului?

De ce nu şi din cele ale minciunii?

Devastator, crud pe alocuri, terifiant, fiindcă răscoleşte toate rănile şi amplifică temerile, adevărul tău, cel ştiut de tine, îţi (re)editează toate miracolele vieţii, pentru ca tu să recapeţi siguranţa şi încredere!

Tu!

Sinele tău.

Pentru că tu nu te vrei risipit în toate acele lucruri impuse şi mărunte, şi mai ales să fii absent la misterul încântător al adevărului pe care îl ştii.

Când iubeşti!

Pentru că iubirea dă strălucire sensului sinelui de a se simţi viu, şi pentru că vrei ca suferinţa psihică, durerea mocnită a inimii, să nu mai implore să fie înţelese, atunci când se întâmplă…

Ca psiholog, manifest prudenţă în faţa unei asemenea provocări, pentru că intervenţia asupra durerii psihice nu este o opţiune sută la sută ‘gândită’! şi asta, pentru că se întâmplă ca suferinţa, dincolo de faptul că este o treabă serioasă, pentru profesionişti se pare că este şi una de aderenţă şi de neputinţă voită, fiindcă Celălalt vrea să creadă în adevărul lui.

Cel al suferinţei sale.

Pentru că aşa a ales! şi fiindcă aşa ştie să aleagă!

Pentru ca spiritul său, construit din adevărul propriu, chiar dacă al suferinţei, să se releve lumii în modul particular de a relaţiona cu ea…, judecând-o!

Cine poate hotărî ce nu vrea să ştie Celălalt?

Când, deliberat provocatoare, suferinţa psihică sfidează toate acordurile cu sine şi cu lumea!

Denigrând, parcă, până la absurd, orice evidenţă, într-un maraton epuizant şi agonizant spre profunzimea fiinţei, numai pentru aflarea unui adevăr dureros!

Ce dramă!

Să vrei să descoperi, în cele din urmă, ceea ce nu vroiai să ştii!

Şi întotdeauna mai mult decât ţi-ai dorit!

Să fie aceasta calea, atunci când simţi că egoul şubrezeşte şi capătă sensibilitate exagerată, numai pentru că nu vrea să fie implicat sută la sută în experienţa suferinţei?

Ce dramă!

Disperarea, cea care exclude orice înţelegere şi care aruncă în aer memoria trăirilor frumoase ale sufletului, numai pentru că suferinţa reclamă şi îşi prezervă partea ei de vanitate!

În cele din urmă, neîncrederea în sine şi în Celălalt, sau a Celuilalt, în tine sau de sine, sunt singurele chestiuni inerent stresante!

Greu de suportat.

Fiindcă adaugă vieţii sensul înstrăinării.

Şi nefericire.

Acea nefericire care, pusă pe piedestalul suferinţei, face imposibilă renunţarea!

şi o exclude…

Numai pentru că negarea ei, cea a renunţării, vrei să-ţi rămână din vanitate, acceptarea unui adevăr.

‘Un fleac!’, vor spune mulţi.

‚Un motiv greşit!’…, vor spune cei mai puţini.

Cine poate hotărî ce nu vrea să ştie Celălalt?

când adevărul lui, cel al suferinţei sale psihice, este singurul mod de a fi împăcat cu sine…?

cu câtă uşurinţă, orice strălucire perfidă ne poate risipi lumina zilei…

___

25.05.2020. Psiholog clinician specialist, Cătălin Găman

 

Ecaterina Dinescu

Ecaterina Dinescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *