Povești nespuse ale medicinei cu dr. Richard Constantinescu

Oare cum ar trebui spuse poveștile medicinei? Cine le scrie și unde e locul potrivit în care să vă cuibăriți spre a le asculta? Devin ele un substitut al istoriei medicinei? Sunt vreun soi de ficțiune menită să astupe golurile din pereții groși și roși de vreme ai trecutului medical? Are rost să-i furi cititorului câteva minute din viață pentru a-l conduce într-un timp mai apropiat ori mai îndepărtat de cotidian? Nu-i e de-ajuns că-l împresură atâtea și atâtea aparate? Rătăcit pe cărarea spre sine, crezi că-i vei fi călăuză prin cotloanele procesului de inovație?

Întrebări destule. Pe semne că aveți încă pe-atâtea, poate și mai multe decât cele de mai sus. Acesta este un text-pilot al seriei de povești pe care v-o propun. A povesti, a scrie însemnă a-ți asuma riscuri. Dar numai așa vom ști că existăm. Poate că în momentul când scriam în oracolul clasei a șaptea că îmi doresc să devin pilot, îmi exprimam inconștient nevoia de a fi viu. Tot atunci și tot acolo aveam să notez că viața e un zbucium. Era un neastâmpăr pe care l-am exprimat în diverse moduri de-a lungul vremii. Scriind povești pe un caiet pe care-l ascundeam mereu în alt loc, făcându-mi un adăpost într-un măr, ca să pot citi presa – sau ce era în vremea anilor ’80, vânzând ziare după Revoluție prin Tecuci, încercând să câștig niște bani prin fotografie sau prin diverse forme de comerț, înființând un post de radio în liceu, participând și organizând demonstrații, luând parte la constituirea unor asociații și fiind ales președinte al unei organizații de tineret a unui partid istoric – cel mai tânăr din țară, așa cum scria Cotidianul la acea vreme. Medicina însemna pentru mine, în anii de liceu, doar amintirea unor momente în care eram considerat un caz pierdut. Un insucces al pediatrilor tecuceni. Parcă și văd cum discutau, la marginea patului, șefa secției Pediatrie cu bunica mea, moașă la Spitalul din Tecuci, cu mama ei, străbunica mea, și cu sora ei, mătușa mea. Da, eram crescut, sau cum ar zice basarabenii, cuprins, de trei femei. Fiecare cu rolul ei în creșterea și educația mea. Dar să revin la momentul de dinainte. Doctorița, cu care aveam să colaborez peste vreo două decenii – dar nimeni nu se ducea cu gândul așa de departe – , le recomanda bunicilor mele, ca să le numesc așa, să încerce niște leacuri băbești din pricină că ea nu mai știa ce să facă. Habar nu am ce remedii vor fi încercat, dar știu că m-am ridicat din morți la puțină vreme. Și era a doua înviere, dacă îmi permiteți s-o numesc așa, după cea de la maternitatea din Roman, unde am apărut, scofâlcit și subdimensionat, ca prematur, în primăvara lui 1974.

Despre povestea nașterii și mai apoi a copilăriei și adolescenței mele voi scrie cândva o carte. Aici vreau doar să ajung să vă introduc pe tărâmul medicinei. Prin acest material doar prezentând crâmpeie din ce-am trăit ca să pot povesti acum. Că am fost crescut de femei am spus, dar am și stat printre femei de mic. Bunica, Zonia pe numele ei, mă lua sau apăream eu cumva la spital, și tare le mai amuzam pe bolnavele internate la Ginecologie când imitam anumite comportamente de-ale lor sau de-ale medicilor din secție. Secție în care aveam să-mi încep practica medicală ca student în medicină, în anul 1993. Dar, de asemenea, la acest aspect nu se gândeau atunci acele femei internate. Eram doar un nod de copil care le amuza și le alunga pe moment amarul. Însă, în capul bunicii planul era deja conturat. Și asta aveam s-o aflu pe la jumătatea liceului, când tocmai le spuneam că vreau să plec la Cahul cu o trupă de teatru și să mă dedic radioului și gazetăriei. Evident că nu i-am mai urmat pe actori, dar am continuat să vând ziare și să scriu la cele două hebdomadare tecucene. Și să fiu supus, insidios, la un proces nu de persuasiune, ci de prelucrare constantă înspre a deveni conștient de importanța absolvirii unei Facultăți de medicină. Și nu oricare. Nu una înspre care ași fi vrut să mă îndrept. Ci aceea din Iași. Pentru că Iașul înseamnă… și urma de fiecare dată un șir de argumente și de evocări sentimentale nenumărate, pe care, nu după multă vreme, aveam să le cunosc pe de rost. Ba chiar și ordinea în care urmau să fie prezentate.

Ajunsese să-mi placă medicina. Mă refer la studiul individual, după cărțile pe care mi le cumpăram și activitățile în care eram implicat, direct sau doar ca privitor, în spitalele din Iași sau cel din Tecuci. N-am avut modele și oameni care să mă marcheze în mod semnificativ în cei șase ani de facultate. Copilăria medicală sau, mai bine spus, chirurgicală, mi-am petrecut-o în secția Chirurgie a Spitalului „Anton Cincu” din Tecuci, sub atenta supraveghere – medicală, socială și culturală – a regretatului dr. Constantin Teodorescu, și în Clinica a III-a Chirurgie „Gheorghe Chipail” a Spitalului „Sf. Spiridon” din Iași. Dr. Teodorescu a jucat un rol esențial în parcursul meu. Cred că mai bine ar fi să spun: în devierea parcursului meu – de la medicină, de la chirurgie, înspre literatură, muzeologie, artă și istorie. Prima carte pe care mi-a oferit-o, în anul 1995, a fost un mic volum de istorie a medicinei. M-a îndemnat să scriu articole pentru revistele și ziarele pe care le conducea, m-a implicat în organizarea multor evenimente culturale și mereu îmi amintea o expresie: „Domnu Ricy, să nu uiți de «cei trei B ai medicinei: bibliotecă, bolnav, bibliotecă»!”. Avea un cult pentru carte și nu era zi, fie în perioada studenției, a cărei vacanțe mi le petreceam mereu la spital, fie în vremea de după absolvirea facultății, să nu îmi vorbească despre cărți, ori să mă ia în librărie sau să-mi aducă vreun volum spre a-l recenza.

Cum am deviat de la drum? Aparent după un incident: am dorit să mă înscriu la un concurs pentru ocuparea unui post universitar și profesorul care propusese acel post, deși mă cunoștea și mă aprecia, mi-a spus direct: „Să nu te înscrii la concurs. Este postul pentru X… Ești băiat bun, dar… așa e viața!”. Asta se întâmpla la Iași. În anul 2000. După o revenire în spitalul din Tecuci și apoi o perioadă de doctorat în Farmacologie, înapoi în capitala Moldovei, am candidat la un post de preparator la disciplina Istoria medicinei – la UMF Iași și, în pofida refuzului inițial și a descurajării de a mă înscrie la concurs, șefa disciplinei a acceptat până la urmă să-i fiu coleg… Proaspăt cadru didactic, mi-a și impus un „sfat” ce îi viza pe studenții cu care urma să interacționez: „Să le dictezi, să stea țapeni, să nu se miște! Că dacă vorbești cu ei, sunt obraznici și nu mai faci nimic!”. Asumându-mi o relație dificilă pentru următorii ani, am considerat că studenții au nevoie de altceva decât de dictare, uniformizare și de strictețe. Însă această relație avea să fie minată în special odată cu apariția primei mele cărți, „Eminescu la «Însemnări ieșene»”, în anul 2006. Și multe aveau să se întâmple de atunci… și rele, dar și bune. Și, dacă e să citez numai un lucru bun, dar poate unul din cele mai bune, a fost descoperirea unui autor, a unui savant și a unei conștiințe vii: Grigore T. Popa. A urmat un doctorat și, mai ales, locuirea cu și în opera sa. Întâlnirea cu membri din familie și încredințarea unor documente, caiete și obiecte personale, precum și a exclusivității în publicării operei sale complete. Și multe altele… Dar atât despre povestea personală…

 

„Poveștile nespuse ale medicinei” sunt povești despre oameni. În spatele descoperirilor, a cărților sau a intervențiilor în premieră sunt emoții, drame, frământări, bucurii și experiențe personale unice. Eu le voi culege și le voi povesti și dumneavoastră, cititorii, veți fabrica sensuri.  

 

Dr. Richard CONSTANTINESCU

Autor și iatroistoric; titularul disciplinei Istoria Medicinei și al cursului Branding personal și discurs public în sănătate; coordonator al Clubului de literatură „V. Voiculescu”; custode al Muzeului Universității de Medicină și Farmacie

„Grigore T. Popa” din Iași

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *