Payam, tânărul cu autism care nu putea vorbi, dar avea o lume întreagă de împărtășit. La 24 de ani și-a publicat prima carte
Ani la rând, Payam a avut multe de spus, dar nu a putut să-și exprime gândurile prin vorbire. Deși înțelegea lumea din jurul său și avea o viață interioară bogată, dificultățile de control motor îl împiedicau să transforme cuvintele în sunete. Teama că va rămâne pentru totdeauna neînțeles l-a însoțit încă din copilărie. La 14 ani a descoperit o metodă de comunicare prin scris, iar astăzi, la 24 de ani, și-a publicat prima carte, o colecție de fabule despre neurodivergență, anxietate și acceptare.
Povestea sa este și despre anii în care cei din jur nu au reușit să vadă dincolo de dificultățile de comunicare, despre eforturile familiei de a găsi soluții și despre nevoia de a nu confunda lipsa vorbirii cu lipsa capacității de a înțelege.
„Imaginați-vă că nu veți fi auzit niciodată. Nu ați fi și voi îngroziți?”, a mărturisit Payam într-un interviu pentru CNN.
Frica unui copil care avea atât de multe de spus
Payam a fost diagnosticat cu autism la vârsta de trei ani. În copilărie, putea absorbi informațiile din jurul său, însă nu reușea să-și exprime gândurile prin vorbire. Corpul nu răspundea întotdeauna comenzilor creierului, iar controlul mișcărilor necesare pentru articularea cuvintelor era o provocare permanentă. Într-un text scris în 2018, el a povestit că, în jurul vârstei de nouă ani, a început să se teamă că va rămâne captiv pentru totdeauna în această tăcere.
„Gândul că nu-mi voi exprima niciodată minunatele și profundele gânduri interioare mă speria enorm. Oare părinții mei mă vor vedea pe mine cea adevărată?”, a scris Payam. Anii au trecut fără ca el să găsească o modalitate prin care să le arate celor din jur ce gândește și ce simte. Experiența l-a făcut să înțeleagă cât de dureros poate fi să fii considerat mai puțin capabil decât ești în realitate.
Payam se numără printre persoanele cu autism care nu au o vorbire funcțională sau folosesc foarte puține cuvinte. În cazul său, dificultățile de exprimare nu reflectau ceea ce putea înțelege sau învăța. „Nimic nu este mai rău decât să fii perceput ca fiind mai puțin capabil decât ești cu adevărat”, a spus el.
Mama lui a căutat ani întregi o cale de comunicare
Parisa Khosravi, mama lui Payam, era jurnalistă și ocupa o funcție de conducere în departamentul de știri internaționale al CNN atunci când a primit diagnosticul fiului său.
Primele semne de îngrijorare au apărut înainte de împlinirea vârstei de doi ani. Payam fusese un bebeluș activ, căruia îi plăcea să fie ținut în brațe, însă bolboroseala specifică primilor ani de viață nu s-a transformat în cuvinte, iar copilul a început să se retragă din interacțiunea cu lumea. Diagnosticul a determinat-o pe Parisa să caute cât mai multe informații și soluții. „Nu a fost timp de jelire. Fiecare zi contează. Intervenția timpurie este esențială”, a povestit ea despre momentul în care a aflat diagnosticul.
Familia a încercat numeroase intervenții. Payam a urmat terapii ocupaționale, logopedice și fizice, dar și activități precum terapia acvatică și muzicală sau lucrul cu caii. Au fost abordate inclusiv dificultățile senzoriale, legate de vedere, auz și propriocepție, adică simțul poziției corpului în spațiu. Un antrenor a lucrat cu el în majoritatea zilelor săptămânii pentru a-l ajuta să învețe să meargă pe bicicletă, să înoate, să facă yoga și să practice diferite sporturi.
Mama sa considera că repetarea acestor exerciții l-a ajutat să capete mai multă încredere în capacitatea de a-și controla corpul. În schimb, activitățile academice bazate pe repetarea mecanică a unor informații simple, precum culorile, alfabetul sau număratul, erau extrem de frustrante pentru Payam. El simțea că exercițiile nu îi ofereau ocazia să-și demonstreze adevăratele capacități.
La 14 ani a descoperit o metodă prin care putea să-și exprime gândurile
Schimbarea a venit atunci când Payam a fost introdus în Metoda de Îndemnare Rapidă (Rapid Prompting Method-RPM). Aceasta presupune utilizarea unei table cu litere, prin intermediul căreia persoana își poate forma cuvintele și propozițiile.
Metoda fusese dezvoltată de Soma Mukhopadhyay, o mamă din India care a căutat o modalitate de comunicare pentru fiul său, Tito. Principiul abordării este de a presupune că persoana are capacitatea de a învăța și de a înțelege, oferindu-i informații și activități adecvate vârstei, precum și sprijin pentru a indica literele.
Pentru Payam, descoperirea acestei metode a deschis o cale nouă de comunicare. După ce a început să scrie, a putut să răspundă la întrebări și să-și împărtășească ideile despre subiecte complexe.
Partenera sa de comunicare, Jess Sibley, terapeut ocupațional, a observat că tânărul era dornic să învețe atunci când primea informații interesante și era tratat cu respect. În 2018, la numai doi ani după ce învățase să scrie, Payam a transmis un mesaj despre drepturile persoanelor cu autism în fața a 250 de participanți la Institutul de Tehnologie din Georgia. Un an mai târziu, a susținut un discurs despre empatie la un simpozion dedicat autismului în Perth, Australia, și a vorbit despre drepturile persoanelor cu autism la Organizația Națiunilor Unite, cu ocazia Zilei Mondiale de Conștientizare a Autismului.
În discursul său, a încercat să explice cât de dificil este să trăiești fără control direct asupra cuvintelor și mișcărilor corpului. „Dar nimic nu este mai rău decât să fii perceput ca fiind mai puțin capabil decât ești cu adevărat”, a transmis el.
Metodele de comunicare prin scris sunt încă subiect de controversă
Experiența lui Payam trebuie privită și în contextul dezbaterilor privind metodele de comunicare asistată prin scriere.Metodele de ortografiere au fost criticate de organizații și specialiști în autism, care au invocat lipsa dovezilor verificabile privind eficiența lor. Una dintre abordările controversate este comunicarea facilitată (Facilitated Communication – FC), în care facilitatorul susține fizic mâna sau brațul persoanei în timpul scrierii, potrivit explicațiilor oferite de specialiști pentru CNN.
Studiile publicate până în 2014 au arătat că, în anumite situații, persoanele nu puteau reproduce răspunsurile atunci când erau testate fără contactul fizic cu facilitatorul. Criticii au susținut că mesajele ar putea reflecta, de fapt, influența involuntară a acestuia.
RPM, metoda folosită în cazul lui Payam, precum și abordările Spelling to Communicate (S2C) și Spellers încearcă să evite sprijinul fizic direct caracteristic comunicării facilitate. Totuși, nici aceste metode nu au fost validate în mod convingător ca mijloace prin care se poate demonstra comunicarea independentă.
În paralel, cercetătorii folosesc tehnologii de urmărire a privirii și neuroimagistică pentru a înțelege mai bine procesele implicate în comunicarea persoanelor cu vorbire minimă. Sunt explorate și instrumente de realitate augmentată care ar putea facilita tastarea independentă. Mama lui Payam a avut, la început, propriile rezerve. Fiind jurnalistă, a vrut să verifice dacă fiul ei era într-adevăr cel care formula răspunsurile.
A asistat la ședințe și a urmărit modul în care acesta răspundea la întrebări despre imprimante 3D, funcționarea creierului, filosofia lui Gandhi sau aurorele polare. Un moment a rămas deosebit de important pentru ea. În timpul unei lecții despre gheizerele din Yellowstone, Payam a fost rugat să scrie ce anume îl face să erupă. Răspunsul său a fost o reflecție despre discriminare și intoleranță:„Secole de discriminare au creat zăcăminte de ură și intoleranță. Aceste acte erup și rănesc inutil copiii lumii. Predarea acceptării este munca vieții mele“. Parisa a povestit că, în acea seară, și-a cerut iertare fiului său pentru frustrările prin care trecuse și pentru propriul scepticism.
Anxietatea, transformată într-o poveste despre curaj
Pe măsură ce a învățat să comunice, Payam a început să-și exprime și emoțiile, inclusiv anxietatea, care îi influența comportamentul și controlul asupra propriului corp. Într-o poezie, a descris anxietatea drept „prietena mea întunecată”, o prezență care îi însoțește viața și pe care încearcă să învețe să o accepte.
El a explicat că mișcările repetitive, precum legănatul, mersul înainte și înapoi sau fluturarea mâinilor, pot avea un rol important în reglarea stării emoționale pentru unele persoane cu autism. În opinia sa, întreruperea acestor comportamente fără a înțelege mai întâi rolul lor poate accentua anxietatea.
„Cu toții folosim tipare specifice pentru a ne calma, așa că este important să lucrați cu copilul dumneavoastră pentru a identifica de care dintre stimuli are nevoie și pe care speră să le reducă sau să le elimine”, a explicat Payam.
La rândul său, dr. Stewart Mostofsky, directorul Centrului pentru Cercetare Neurodezvoltării și Imagistică de la Institutul Kennedy Krieger din Baltimore, a precizat că mecanismele care determină multe persoane cu autism să recurgă la mișcări repetitive nu sunt încă pe deplin înțelese.
„Bucuria și Luna”, prima carte a tânărului
Una dintre cele mai importante realizări ale lui Payam a venit din dorința de a transforma propriile experiențe într-o poveste pe care să o poată împărtăși cu ceilalți.
La 18 ani, în timpul unei după-amiezi dificile, partenera sa de comunicare, Roxy Sewell, l-a rugat să descrie ceea ce simțea. Payam a început să construiască o lume imaginară în care personajul principal, Joy (Bucuria), trebuie să înfrunte Anxietatea, un titan care comunică numai prin țipete și urlete.
În poveste, Joy se confruntă cu îndoiala, cu teama și cu amintirile dureroase. Una dintre cele mai dificile încercări este trecerea prin Poarta Fricii, care îi readuce în minte greșelile și momentele de rușine din trecut. Personajul ajunge să-și piardă controlul asupra corpului și încearcă să strige, însă țipetele sale rămân mute, fără ca cineva să le audă. În cele din urmă, Joy reușește să învingă Anxietatea cu ajutorul Speranței, reprezentată de o pasăre, și al Lunii, o vrăjitoare tăcută care îi transmite un mesaj de iubire și încurajare. Payam a încheiat povestea cu o reflecție despre curaj și despre felul în care oamenii își pot înfrunta propriile temeri: „Bucuria nu constă în capacitatea noastră de a zâmbi în toate acestea, ci mai degrabă în dorința noastră de a merge înainte.”
Această poveste a devenit punctul de plecare pentru cartea sa, „Bucuria și Luna”, publicată la vârsta de 24 de ani. Volumul cuprinde patru fabule despre neurodivergență și despre frumusețea unei lumi interioare care nu poate fi întotdeauna exprimată prin cuvinte rostite.
Payam a dedicat cartea tuturor oamenilor care sunt înțeleși greșit și mamei sale, Parisa Khosravi, despre care spune că nu a încetat niciodată să-i asculte profunzimea. „Diferențele sunt semnele noastre colective de frumusețe”, a scris el.
Tânărul spune că poveștile sale nu se adresează doar persoanelor cu autism, ci tuturor celor care sunt dispuși să privească dincolo de limitele pe care și le imaginează despre ceilalți.
O lume interioară care merită ascultată
Pentru Parisa și Roxy, evoluția lui Payam a fost o experiență care le-a schimbat perspectiva asupra comunicării. Mama sa spune că numele Payam înseamnă „mesaj” în limba persană și că fiul ei a devenit, la rândul său, un profesor de viață. A învățat-o să fie mai prezentă, mai răbdătoare și să nu judece înainte de a înțelege.
Roxy Sewell, partenera sa de comunicare, a fost impresionată în special de felul în care Payam construiește metaforele și își organizează ideile. După terminarea primei cărți, el i-a spus că vrea să scrie o continuare, dar și o parte care să preceadă povestea deja publicată.
Între timp, Payam lucrează la a doua carte, despre complexitatea sufletelor și felul în care acestea se împletesc, privite din perspectiva unei persoane care nu comunică prin vorbire. El știe că mai are de înfruntat dificultăți și că efortul de a-și controla mișcările poate fi epuizant. Cu toate acestea, spune că vrea să continue să-și împărtășească experiența și să schimbe felul în care societatea privește autismul.
„Sper să aduc lumină în spații întunecate, să împărtășesc lumea mea într-un mod care promovează conexiunea și înțelegerea”, a scris Payam.
