Copilul mic și cuvântul pe care mulți părinții au ajuns să-l evite

În urmă cu câțiva ani, Dr. William G. Wilkoff, medic pediatru, a început să audă de la câțiva prieteni că, după ce copiii lor au devenit părinți, aceștia au fost sfătuiți să evite să le spună «nu» copiilor mici. Ulterior, medicul a fost martor la mai multe situații în care părinții încercau să urmeze ceea ce considera a fi sfaturi contraintuitive, de obicei fără prea mult succes.

Dr. William G. Wilkoff a analizat această abordare într-un articol publicat în Medscape. El este autorul mai multor cărți despre pediatria comportamentală, inclusiv „Cum să spui nu copilului tău mic”.

Mai multe stiluri parentale pun accentul pe blândețe

Pornind de la aceste situații, medicul a încercat să înțeleagă mai bine rațiunea din spatele recomandării de a evita refuzul. Potrivit acestuia, există mai multe stiluri parentale care împărtășesc un cadru filosofic similar. Cel mai cunoscut este probabil „parentingul blând”, însă există și „parentingul receptiv”, „parentingul respectuos” și „coaching-ul emoțional”, pentru a numi doar câteva dintre aceste abordări.

O concepție greșită frecvent întâlnită, scrie medicul, este aceea că părinților li se spune să nu spună niciodată „nu”. În realitate, deși pot exista persoane care promovează o educație parentală permisivă, majoritatea consilierilor îi îndrumă pe părinți să folosească un ton mai blând și să aleagă un limbaj diferit, mai receptiv, atunci când copilul se comportă necorespunzător.

Aceste sisteme de parenting mai blând recunosc, asemenea consilierilor parentali credibili, că este nevoie de limite pentru protejarea copiilor de pericolele din mediul lor. Limitele sunt necesare și pentru protejarea celorlalți și a proprietății acestora de comportamentele necorespunzătoare ale copilului, ceea ce poate fi privit și prin prisma bunelor maniere.

Explicațiile și dialogul în locul mustrării reflexive

Atunci când copilul se lovește de una dintre limitele stabilite de părinți, parentingul blând pune, în general, accentul pe explicații și pe un dialog empatic, mai degrabă decât pe o mustrare reflexivă urmată rapid de amenințări și consecințe.

Unele dintre argumentele care susțin recomandarea de a nu recurge imediat la „nu” au sens, consideră medicul. Folosirea prea frecventă a unei mustrări sau a unui avertisment poate face ca respectivele cuvinte să își piardă eficacitatea, mai ales atunci când sunt însoțite de amenințarea unei consecințe care nu este niciodată aplicată.

De asemenea, mustrările rostite pe un ton dur pot denigra copilul și pot interfera cu procesul de construire a unei relații părinte-copil durabile și respectuoase.

Totuși, Dr. William G. Wilkoff spune că nu este convins că există dovezi solide pentru explicația potrivit căreia micuții ar avea dificultăți în procesarea conceptului de „nu”.

Este evident că mulți copii mici au probleme în controlarea impulsurilor. Din acest motiv, ei pot repeta comportamente despre care știu că sunt greșite. Gestionarea acestei caracteristici normale a copilăriei presupune răbdare din partea părinților, dar și a celor care asistă la astfel de situații. Acest lucru nu înseamnă însă că acești copii nu înțeleg că acțiunile lor pot avea consecințe.

Când „oportunitatea de învățare” nu funcționează

Pe lângă informarea copilului că a depășit o limită stabilită de părinți, majoritatea stilurilor de parenting blând recomandă ca un comportament greșit să fie privit drept o oportunitate de învățare.

Medicul spune însă că, atunci când a văzut această strategie folosită în magazine alimentare și în locuri de joacă, aceasta a avut rareori succes, mai ales atunci când procesul de învățare a ajuns să semene cu o abordare de tip socratic.

Dr. Wilkoff este sceptic în privința eficienței discuțiilor despre comportamentul adecvat cu copiii mici chiar și în cele mai bune circumstanțe. Într-o situație publică, aceste discuții se lovesc însă de provocări și mai mari, deoarece siguranța poate deveni o preocupare, iar oprirea promptă a comportamentului ar trebui să fie prima prioritate.

În astfel de momente, pur și simplu nu există timp pentru discuții, explicații și explorarea emoțiilor. Pentru a opri în siguranță comportamentul nepotrivit poate fi nevoie de schimbarea mediului: ieșirea afară, întoarcerea acasă sau punerea copilului la somn.

Adesea, copilul este obosit și nu are dispoziția necesară pentru a asculta o discuție. Dacă părintele consideră că este necesară o anumită învățare, un alt moment și un alt loc au mai multe șanse să funcționeze.

Întrebările pe care părinții și le pot pune după ce lucrurile se liniștesc

În multe situații, persoana care are nevoie de un moment de învățare este mai degrabă părintele. După ce lucrurile s-au liniștit, părinții ar trebui să își pună câteva întrebări:

-Ce am fi putut face diferit pentru a preveni acest comportament?
-Am fost suficient de sensibili la nevoia de odihnă sau atenție a copilului nostru?
-A fost dimineața târziu cel mai bun moment pentru a merge la cumpărături?
-Ne-am pus copilul într-o situație care depășește capacitățile sale de dezvoltare?
-Au contribuit propriile noastre stări fizice și emoționale la eveniment?

Pedepsele fizice nu își au locul în educația copilului

Există un acord general între specialiștii în îngrijirea copiilor, indiferent de abordarea pe care o susțin, că pedepsele fizice nu ar trebui să facă parte din lista consecințelor. Deși pedepsele fizice pot fi eficiente pe termen scurt, acestea au o marjă de siguranță foarte îngustă și pot perturba permanent relația dintre părinte și copil.

Există însă mai puțin acord în privința utilizării altor strategii, precum time-out-urile și eliminarea privilegiilor, pentru a descuraja repetarea comportamentelor necorespunzătoare. Există opțiuni neautoritare care nici nu denigrează copilul, nici nu afectează relația dintre părinte și copil și care pot fi eficiente atunci când predarea și dialogul nu funcționează.

Dr. Wilkoff se întreabă dacă părinții pe care i-a văzut întâmpinând dificultăți în aplicarea unei abordări „blânde” erau conștienți de existența unei astfel de abordări de bun-simț.

Consecințele trebuie să poată fi aplicate

Cuvintele pot fi alese cu grijă și transmise într-un mod echilibrat, astfel încât amenințarea să nu transmită mesajul subliminal: „Trebuie să te supui, pentru că sunt părintele tău!”. Un mesaj mai potrivit este, în opinia medicului, o afirmație de fapt: „Dacă nu-l oprești pe X, va trebui să mergem acasă.”

Amenințările și avertismentele pot fi reduse la minimum dacă părinții sunt atenți să elimine sau cel puțin să minimizeze situațiile care pot declanșa comportamente necorespunzătoare.

Cele mai bune amenințări sunt cele pe care un părinte le poate și le va aplica. Puține lucruri pot provoca mai multe daune relației dintre părinte și copil decât amenințările și avertismentele repetate care nu sunt niciodată puse în practică.

Consecințele ar trebui să fie scurte și nu trebuie să fie însoțite de o explicație lungă. De asemenea, ele nu trebuie să fie legate logic de comportamentul necorespunzător. Dacă, după o scurtă analiză, un părinte își dă seama că o consecință este excesivă sau că și-a atins deja scopul, nu este nimic în neregulă cu faptul că își cere scuze copilului. În același timp, părintele îi poate reaminti că un comportament greșit repetat poate să nu fie urmat de aceeași clemență.

Acest act de căință din partea părintelui nu trebuie privit ca un semn de slăbiciune. El poate contribui la construirea unei legături mai puternice între copil și părinte.

Parentingul blând nu oferă o singură soluție pentru orice situație

Dr. William G. Wilkoff consideră că parentingul blând se bazează pe o fundație solidă de sfaturi bune. Cu toate acestea, unii părinți par să întâmpine dificultăți în aplicarea principiilor sale în situații diferite, mai ales atunci când este necesară o abordare mai directă.

De obicei, acest lucru nu este vina consilierilor, care probabil au precizat clar că, atunci când vine vorba despre gestionarea comportamentului copilului, nu există o soluție universală.

În calitate de autor a patru cărți de sfaturi pentru părinți, medicul spune că împărtășește frustrările acestor consilieri în încercarea de a insufla bun-simț părinților anxioși care găsesc mai mult confort în reguli stricte.