Stilurile de atașament. Cum se formează și cum influențează relațiile la vârsta adultă

Teoria atașamentului este invocată tot mai des în discuțiile despre relații, sănătate mintală și dezvoltare emoțională, însă popularitatea ei a venit la pachet cu numeroase interpretări greșite. Ce sunt de fapt stilurile de atașament, cum se formează, ce limite are teoria și de ce nu ar trebui folosită pentru etichetarea oamenilor sau pentru concluzii simplificate despre comportamentul lor.

Originea teoriei și modul în care se formează atașamentul

Conceptul a fost formulat în anii 1950 de psihiatrul britanic John Bowlby, care a studiat modul în care relațiile timpurii dintre copii și adulții care îi îngrijesc influențează felul în care aceștia vor căuta sprijin și siguranță mai târziu în viață. Ideea centrală este că disponibilitatea emoțională a adulților modelează așteptările copilului: dacă sprijinul este constant, ceilalți sunt percepuți ca fiind de încredere; dacă este imprevizibil sau distant, copilul poate dezvolta strategii de protecție față de dezamăgire.

Literatura de specialitate descrie patru stiluri de atașament:

-Atașamentul anxios este asociat cu îngrijorări legate de respingere sau abandon, iar persoanele pot căuta frecvent reasigurări și pot fi sensibile la schimbările subtile din comportamentul celor apropiați.

-Atașamentul evitant se caracterizează prin prioritizarea independenței și dificultatea de a se deschide emoțional; intimitatea poate fi percepută ca o amenințare la autonomie.

-Stilul fricos‑evitant combină dorința de apropiere cu teama de vulnerabilitate, generând oscilații între conectare și retragere.

-Persoanele cu atașament sigur se simt confortabil atât cu apropierea, cât și cu autonomia, pot comunica nevoile și au încredere în disponibilitatea celorlalți.

Cercetările arată că persoanele cu atașament sigur gestionează mai eficient stresul, pierderea și respingerea și funcționează optim în relațiile personale și profesionale. Popularitatea teoriei a crescut semnificativ, fiind folosită pentru a interpreta prietenii, tensiuni familiale sau compatibilitatea romantică.

Ce spun specialiștii despre interpretările greșite

Dr. Pascal Vrticka, profesor asociat de psihologie la Universitatea din Essex, studiază atașamentul de aproape două decenii. El afirmă că teoria oferă „una dintre cele mai bune explicații” pentru diferențele individuale în modul de căutare a sprijinului și conexiunii, dar avertizează că modul în care este interpretată în spațiul public poate fi „învechit, dezinformat și, în cel mai rău caz, dăunător”.

„Cred că o problemă este că oamenii generalizează excesiv acest concept și îl folosesc în contexte în care s-ar putea să nu fie cel mai bun cadru pentru a explica comportamentul nostru”, spune el.

Vrticka subliniază că una dintre cele mai mari concepții greșite este ideea că stilurile de atașament sunt fixe. Deși studiile au descoperit un anumit grad de stabilitate, el afirmă că schimbarea este posibilă: „Vestea bună este că dovezile arată că atașamentul sigur este cel mai stabil. Ceea ce înseamnă că odată ce devii sigur, ai tendința să rămâi sigur.”

Potrivit lui, atașamentul se remodelează adesea în perioade de tranziție, în special în adolescență, când tinerii încep să formeze relații apropiate dincolo de familie. Evenimente precum intrarea într-o nouă relație, o despărțire sau gestionarea unei pierderi pot influența tiparele de atașament. Totuși, schimbarea este graduală, iar persoanele cu tipare mai înrădăcinate pot necesita sprijin profesional.

Riscul etichetării și rolul conștiinței de sine

În spațiul public, nuanțele se pierd adesea, iar etichetarea poate deveni rapidă. Unele persoane recunosc tendințe nesigure în propriile relații, dar specialiștii atrag atenția că acestea trebuie privite cu empatie și în contextul conștiinței de sine, nu ca definiții rigide ale identității. Deși stilurile nesigure pot crea dificultăți, ele nu exclud posibilitatea unor relații sănătoase, iar recunoașterea propriilor tipare poate fi un pas important în procesul de schimbare.

Cum poate fi construit un atașament sigur

Dr. Amir Levine, autorul volumului „Attached”, a contribuit semnificativ la aducerea teoriei în atenția publicului larg. În cea mai recentă carte, el mută accentul de la identificarea stilurilor la întrebarea „cum devii în siguranță?”.

Levine descrie un mecanism pe care îl numește „interacțiuni minore aparent nesemnificative” (SIMI): mesaje scurte, gesturi de interes, zâmbete sau mici acte de sprijin. „Creierul monitorizează în permanență micile interacțiuni”, afirmă el. „Despre asta este vorba în atașament. Este un sistem de monitorizare pentru siguranță.” Conform lui, experiențele pozitive repetate construiesc dovezi că oamenii pot fi de încredere, orientând individul către ceea ce el numește „mod securizat”. În același timp, răspunsurile întârziate sau planurile neîndeplinite pot declanșa reacții subtile de stres.

Levine subliniază că stilurile de atașament pot varia în funcție de persoană și de relație, motiv pentru care recomandă identificarea relațiilor care oferă deja siguranță și folosirea lor ca punct de sprijin pentru dezvoltarea unui atașament mai sigur. „Nu este vorba doar de unde ai început, ci de ce se întâmplă după aceea”, spune el. „Dacă acest mod de gândire te ajută să te înțelegi pe tine însuți și să mergi mai departe, este util. Dar dacă te face să te simți blocat sau afectat, atunci nu este corect, pentru că oamenii se pot schimba cu adevărat.”

Stilurile nesigure: riscuri și potențiale resurse

Levine menționează că anumite caracteristici ale stilurilor nesigure pot funcționa ca resurse: persoanele anxioase pot observa detalii subtile ale dispoziției și comportamentului, iar persoanele evitante pot funcționa eficient în situații care necesită autonomie și gestionarea presiunii. Dr. Pascal Vrticka confirmă că stilurile nu sunt „bune” sau „rele”, dar precizează că ele „vin cu anumite riscuri și dificultăți”, care nu trebuie ignorate.

O teorie utilă atunci când este folosită corect

Specialiștii sunt de acord că teoria atașamentului este utilă atunci când ajută la înțelegerea tiparelor relaționale, nu la definirea rigidă a identității: „Dovezile actuale indică faptul că atașamentul este un proces dinamic, influențat de experiențele timpurii, dar și de relațiile și contextul de viață de mai târziu”.