Creierul simte singurătatea ca pe foame. Cercetătorii îi caută substratul celular

Pentru ochii umani, fața îmblănită a unui șoarece nu trădează prea multe emoții. Limbajul corpului, însă, poate spune cu totul altă poveste. Când un șoarece izolat timp de cinci zile într-o cușcă se reunește cu sora sa, animalul scoate sunete ascuțite, prea înalte pentru auzul uman, și se târăște sub corpul celeilalte, într-un gest care amintește de o îmbrățișare. Comportamentul pare să exprime ceea ce simte un om la revederea cu un prieten sau cu o rudă după multă vreme – cu diferența că, la șoareci, mirosul joacă un rol mult mai important. Totul indică spre o singură concluzie: șoarecele s-a simțit singur, arată un studiu publicat în revista Knowable.

Singurătatea, o nevoie biologică, nu doar una umană

Singurătatea și efectele sale negative nu sunt specifice oamenilor. În ultimul deceniu, tot mai mulți cercetători au început să considere că dorința unui animal de a fi în compania altora nu este doar o preferință, ci o nevoie fundamentală. Atunci când nevoia de socializare nu este satisfăcută, lipsa este resimțită similar cu foamea sau setea; atunci când este satisfăcută, apare un sentiment de mulțumire și liniște.

Cantitatea de socializare necesară diferă de la o specie la alta și chiar de la un individ la altul – cercetătorii au identificat diferențe individuale în comportamentul social la păsări, maimuțe, pești și chiar la gândacii de bucătărie. La oameni, „te poți simți singur la o petrecere sau te poți simți bine singur la birou”, spune Kay Tye, neurocercetător la Institutul Salk pentru Studii Biologice din California. Indiferent de echilibrul ideal pentru fiecare individ, Tye și alți cercetători cred că nevoia unui animal de a-și echilibra timpul petrecut singur cu timpul petrecut alături de alții reprezintă o formă de homeostazie – un mecanism esențial pentru supraviețuire. În prezent, ei caută locul din creier în care este controlat acest echilibru, în speranța că rezultatele vor putea ajuta și oamenii care se confruntă cu singurătatea.

De la castori la urangutani: o gamă largă de nevoi sociale

Castorii trăiesc în familii apropiate, graurii formează stoluri uriașe, iar urangutanii masculi adulți cutreieră de obicei singuri, până când vine momentul împerecherii. Ce anume determină cantitatea ideală de socializare pentru o specie?
Potrivit lui Tim Clutton-Brock, biolog evoluționist pensionar de la Universitatea Cambridge, mai mulți factori pot influența evoluția unei specii către un comportament mai social sau mai solitar: nevoia de a se încălzi reciproc, modul în care hrănirea în grup ușurează sau, dimpotrivă, complică accesul la hrană, riscul de a fi prădat – unde siguranța în numere mari poate fi un avantaj sau, dimpotrivă, un dezavantaj pentru un animal discret – și nevoia femelelor de ajutor pentru creșterea puilor.

Relațiile cu vecinii sunt, de asemenea, importante, explică Clutton-Brock. Suricatele studiate de el în deșertul Kalahari trăiesc în grupuri teritoriale, iar conflictele constante fac ca traiul în haite să fie avantajos. O suricată separată de grup devine vizibil agitată și începe să privească neîncetat în jur. „E clar că devin extrem de îngrijorate”, spune cercetătorul.

În interiorul fiecărei specii, evoluția a permis probabil apariția unei game largi de „personalități”, în jurul unei medii specifice speciei respective. Există costuri pentru o anxietate prea mare legată de singurătate, dar și pentru una prea mică, spune Clutton-Brock, motiv pentru care o specie se poate descurca cel mai bine cu o combinație de stiluri sociale.

Riscurile izolării pentru sănătatea fizică și mintală

Indiferent de nivelul ideal de activitate socială al unui animal, cercetările sugerează consecințe grave asupra sănătății atunci când acesta nu este atins. Persoanele izolate social sau care se simt singure mor mai timpuriu, iar conexiunile sociale slabe sunt asociate cu un risc crescut de boli cardiovasculare și accidente vasculare cerebrale. La șobolani, femelele adăpostite singure au șanse mai mari de a dezvolta cancer.

Neuronii singurătății: cercetările lui Kay Tye în trunchiul cerebral

Tye a început să investigheze singurătatea cu mult înainte ca pandemia să readucă subiectul în atenția publică. În 2016, ea a arătat că anumiți neuroni din trunchiul cerebral – cea mai profundă și mai veche parte a creierului – devin activi la șoarecii masculi izolați timp de o zi, în momentul în care aceștia întâlnesc un alt șoarece. Când acești neuroni au fost inhibați, șoarecii anterior izolați s-au arătat mai distanți; când au fost activați artificial, animalele au căutat compania mai intens.

Cercetătorii și-au dat seama astfel că ar fi putut identifica, după cum spune Tye, „substratul celular al singurătății”. În 2019, Tye și coautoarea Gillian Matthews au propus ideea că acești neuroni din trunchiul cerebral fac parte dintr-un sistem de homeostazie socială. Teoria lor: la fel ca un termostat, creierul unui șoarece „măsoară” cantitatea de companie primită și o compară cu un nivel ideal, sau punct de referință. În corpul uman, de exemplu, punctul de referință pentru temperatură este de aproximativ 37 grade Celsius; orice abatere de la acesta declanșează tremurul sau transpirația. În mod similar, creierul șoarecelui ar regla comportamentul pentru a păstra un echilibru corect al activității sociale.

Pornind de la ipoteza că și alte animale, inclusiv oamenii, ar putea avea un sistem similar, Tye a colaborat cu o echipă de cercetare de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts pentru un experiment în care participanți umani au stat singuri într-o cameră timp de 10 ore. La final, aceștia au raportat o dorință crescută de interacțiune socială. Când au privit imagini cu oameni care râdeau împreună, creierul lor s-a activat în aceeași regiune ca cea observată la persoanele aflate la post alimentar care priveau imagini cu mâncare – o zonă din trunchiul cerebral, plină de neuroni dopaminergici implicați în mecanismele de poftă.

Hipotalamusul, „contorul de boabe” al nevoilor sociale

Pentru a aduna mai multe dovezi privind existența unui sistem homeostatic al socializării, Catherine Dulac, neurocercetătoare la Universitatea Harvard și la Institutul Medical Howard Hughes, a analizat o altă regiune a creierului: hipotalamusul, aflat chiar deasupra trunchiului cerebral și responsabil de controlul foamei, setei și nevoii de somn. Această regiune calibrează fiecare dintre aceste nevoi de bază printr-un fel de „termostat neuronal” – sau, cum îl numește Dulac, un „contor de boabe”.

În cazul foamei, de exemplu, un set de neuroni din hipotalamus stimulează apetitul și transmite semnalul de a mânca, în timp ce un al doilea set semnalizează sațietatea și transmite semnalul de a se opri. Dulac a presupus că un sistem similar, format din două seturi de neuroni – unul care „codifică nevoia” de companie și altul care „codifică sațietatea” socială – ar putea exista și pentru singurătate.

Într-un studiu publicat în 2025, Dulac și colegii săi au izolat șoareci femele adulte timp de cinci zile, cu vizite de câte 10 minute alături de surorile lor în zilele unu, trei și cinci. Analizând activitatea cerebrală a animalelor pe parcursul acestor separări și reuniuni, cercetătorii au identificat exact tiparul căutat: un grup de neuroni din hipotalamus se activa la izolare și se dezactiva la reunire, în timp ce un al doilea grup de neuroni avea reacția opusă.

Mai mult, atunci când cercetătorii au folosit o tehnică numită optogenetică pentru a activa artificial neuronii „de separare” de fiecare dată când animalele intrau într-o anumită cameră, șoarecii au început să evite acel spațiu – semn că activarea acestor celule produce o senzație neplăcută. „Este neplăcut să fii singur, în același mod în care s-a demonstrat că este neplăcut să-ți fie foame”, spune Dulac, coautoare a unei sinteze despre interacțiunea socială ca nevoie fundamentală, publicată în 2026 în Revista Anuală de Neuroștiințe.

În schimb, activarea neuronilor „de reuniune” – conectați la sistemul dopaminergic al creierului, asociat cu plăcerea și recompensa – a determinat șoarecii să petreacă mai mult timp în acea cameră.
Un alt semn distinctiv al unui sistem homeostatic, spune Dulac, este efectul de „recul”: cu cât privarea este mai mare, cu atât crește nevoia de compensare. La fel cum, după ce au fost lipsiți de lichide, oamenii beau mai mult, cercetătorii au observat că, cu cât un șoarece era izolat mai mult timp, cu atât petrecea mai mult timp urmărind, adulmecând și „chemând” celălalt șoarece la reunire.

Potrivit lui Dulac, descoperirile sale din hipotalamus și cele ale lui Tye din trunchiul cerebral reprezintă probabil componente diferite ale aceluiași sistem; alte studii au identificat neuroni implicați în și mai multe regiuni ale creierului. La fel ca în cazul apetitului alimentar, mecanismul homeostaziei sociale ar putea fi distribuit în mai multe zone cerebrale, explică Tye – creierul trebuie să detecteze cantitatea de socializare primită, să o compare cu un nivel ideal și apoi să regleze comportamentul pentru a obține mai multă sau mai puțină companie.

Cercetătorii consideră, de asemenea, că circuitele care detectează și gestionează singurătatea sunt probabil similare la oameni și la rozătoare. Spre deosebire de cortex, care a evoluat mai recent, regiunile profunde ale creierului uman sunt foarte asemănătoare cu cele ale unui șoarece – astfel încât sentimentul de singurătate ar putea fi rezultatul unor circuite formate cu mult timp în urmă, în evoluția speciei.

Diferențe între sexe și efecte ale izolării pe termen lung

După ce a studiat femelele, Dulac s-a orientat acum către șoarecii masculi, care au motivații sociale concurente – aceștia fiind teritoriali față de alți masculi. Tye, la rândul ei, a urmat traseul invers: după ce a studiat masculii, a început să analizeze femelele. Până în prezent, a observat că femelele devin tot mai sociabile în timp, spre deosebire de masculi, care, după două săptămâni de izolare, devin antisociali și nu par fericiți la reunirea cu alți șoareci. „Este ca niște reacții de evitare, de tipul «pleacă de pe gazonul meu», în loc de reacții de tipul «hai să ne revedem»”, spune Tye. Diferența fundamentală dintre cele două sexe nu este, pentru moment, înțeleasă.
Un efect antisocial similar a fost observat și la oameni: prizonierii supuși izolării pe termen lung pot, pe lângă alte daune psihologice, să își piardă dorința de contact social și să dezvolte chiar o frică de acesta.

Atingerea, simțul esențial împotriva singurătății

Dincolo de diferențele dintre izolarea cronică și cea de scurtă durată, cercetătorii încearcă să înțeleagă și prin ce simțuri evaluează animalele cantitatea de companie de care beneficiază.
În experimentele lui Dulac, vederea nu a fost necesară – șoarecii orbi au reacționat la separare la fel ca cei care văd. Nici mirosul, nici sunetele nu au oferit răspunsul: atunci când șoarecii au fost separați fizic printr-un perete perforat în interiorul aceleiași cuști, astfel încât să se poată auzi și mirosi în continuare, aceștia au reacționat ca și cum ar fi fost complet izolați.

Singurul simț care a contat a fost atingerea: contactul fizic cu un alt șoarece era cel care le semnala animalelor prezența unui „prieten” în apropiere. Când cercetătorii au căptușit un tub cu o țesătură moale, prin care șoarecii puteau trece, animalele izolate au preferat acel tub în locul unuia rigid – similar, poate, modului în care o pătură ponderată poate liniști un om.

Rezultatul nu l-a surprins pe Ishmail Abdus-Saboor, neurobiolog la Institutul Zuckerman al Universității Columbia, specializat în studiul atingerii și coautor al studiului lui Dulac: „Este în concordanță cu ideea că atingerea este probabil una dintre cele mai esențiale senzații pentru starea de bine”, spune el.
Simțul tactil nu este, de fapt, un singur sistem unitar – corpul are căi diferite pentru procesarea durerii, a mâncărimii sau a atingerilor sociale. Oamenii au, de exemplu, neuroni specifici în zonele păroase ale pielii, activați de mângâieri lente (șoarecii au neuroni similari), iar presiunea profundă – precum cea dintr-o îmbrățișare sau un masaj – activează o regiune cerebrală asemănătoare cu cea responsabilă de mângâieri.
Abdus-Saboor lucrează în prezent cu șobolani-cârtiță goi, rozători extrem de sociabili și aproape complet lipsiți de blană, ale căror caracteristici ale pielii sunt mai apropiate de cele umane decât în cazul șoarecilor. El speră că studierea acestor animale va aduce noi răspunsuri despre legătura dintre atingere și socializare – și consideră că ar putea fi modele mai potrivite pentru înțelegerea atingerii sociale la oameni.

Spre tratamente pentru singurătate

Neuronii implicați în atingerea socială ar putea transmite, de la piele către creier, semnale care îi spun „contorului de boabe” că un animal nu este singur, ajutându-l să se simtă mai bine. „Dacă putem deturna această cale, poate fi folosită ca terapie pentru a promova sănătatea și bunăstarea? Cred că da”, spune Abdus-Saboor, care a publicat o sinteză a cercetărilor privind atingerea socială în 2026, în Revista Anuală de Neuroștiințe.

Chiar înainte ca aceste descoperiri să fie transformate în tratamente, Dulac subliniază pericolele izolării în mediul carceral: „Când indivizii sunt lăsați singuri, creierul lor trimite acest semnal de pericol: «Nu ar trebui să stai singur»”, spune ea.

Tye crede că o înțelegere mai bună a modului în care funcționează „contorul social” al creierului ar putea conduce, într-o zi, la modalități de a reduce efectele negative ale izolării asupra sănătății. Pentru moment, ea și coautorii săi sugerează că petrecerea timpului în contexte sociale variate este cea mai bună protecție împotriva disconfortului provocat de singurătate.

Tye își amintește că, înainte de pandemia de COVID-19, era mereu în compania altor persoane. „În timpul pandemiei, am fost mult timp singură. Și a fost foarte stresant”, povestește ea. Acordarea unui timp regulat pentru singurătate, dar și pentru grupuri mici și mari, ar putea face oamenii mai toleranți la schimbări. Spre deosebire de rozătoare, oamenii își pot satisface parțial nevoile sociale și prin alte mijloace – de exemplu, printr-un apel telefonic sau un mesaj text. Totuși, potrivit lui Tye, atingerea rămâne deosebit de importantă.

Abdus-Saboor, căsătorit și tată a doi copii, spune că este „foarte intenționat” atunci când își atinge familia – o bătaie ușoară pe umăr, în semn de susținere, sau un masaj pe spate. Copiii lui sunt suficient de mari pentru a merge singuri la școală, dar se asigură mereu că trec pe la el înainte să plece. Este ca o variantă de „Lasă-mă să te îmbrățișez înainte să pleci”.