O altă față a Psihiatriei
Acum trei ani am ales să mă implic într-un proiect care urma să îmi schimbe perspectiva asupra vieții. Deși eram familiarizată cu spitalul de psihiatrie de când eram mai mică, mama mea lucrând într-un astfel de cadru de mult timp, nu am interacționat niciodată cu pacienții în acest mod.
Proiectul de voluntariat la Spitalulul de Psihiatrie a fost creat în 2015, având ca scop autocunoașterea și dezvoltarea personală ale participanților, prin întalnirile directe cu pacienții. Terapia ocupațională a constat în activități precum pictură, desen, colaje, crearea de bijuterii, felicitări, decorațiuni handmade, împreună cu pacientele internate în secție.
Înainte de a intra pentru prima oară în salon, asistentele ne-au făcut un scurt instructaj despre ce conduită ar trebui să avem, cel mai punctat lucru fiind a nu ne atașa de vreo pacientă. Inițial, nu am înteles rostul sfatului din urmă, ce contrasta puternic cu măsurile de precauție pe care trebuia să le îndeplinim, prezentate anterior. Având în vedere imaginea spitalelor cu profil psihiatric în mass-media, cu toții ne-am așteptat la un peisaj sinistru și aveam emoții. Nu știam cum vor reacționa pacientele, dacă vom fi bine primiți și ne așteptam la minimul de contact, fiind prima noastră vizită. Asistenta șefă ne-a deschis ușa controlată cu cartela și ne-a condus în sala de mese, unde urma să ne expunem materialele de lucru și să așteptăm să vină cineva. Din cauza figurilor necunoscute, cele mai curioase dintre doamne au început încet să vină, una câte una, atrase de hârtiile colorate, de mărgele și de acuarele. Una dintre acestea a întrebat, puțin emoționată, „Ce ne-ați adus?”, iar cea mai mare dintre colegele mele a răspuns: „Am venit să lucrăm cu dumneavoastră”.
Astfel, din ce în ce mai multe, doamnele paciente s-au așezat la masa noastră, fiecare dorind să facă câte ceva, de la simple felicitări până la poezii însoțite de pictograme. Ce m-a uimit cel mai mult a fost, însă, felul în care, după ce prima oră a trecut, au început să se deschidă față de noi, să ne povestească anumite aspecte ale vieții lor sau să ne explice mesajul puternic emoțional din spatele unei simple flori desenate. Am observat cum, deși provenind din medii diferite – învățătoare, profesoare, măicuțe, studente, casnice -, toate erau unite de imposibilitatea de a găsi soluții. Astfel, am fost marcată de durerea și chiar luciditatea din sufletele, respectiv mințile lor.
Datorită conexiunii puternice creată rapid, timpul inițial de o oră jumătate s-a prelungit la trei ore de pictat, scris, desenat și confesat, sfârșitul întâlnirii venind odată cu ora prânzului. Coordonatorul proiectului a venit în sală și le-a anunțat pe paciente că e timpul mesei, iar noi am început să ne strângem materialele, primind și ajutorul acestora. Ce lucrasem trebuia luat și predat în scopul unei eventuale expoziții, la finalul proiectului. Cu toate acestea, am hotărât să nu luăm șiragurile de mărgele, după ce o pacientă care și-a pus unul dintre acestea la mână, a spus cu ochii în lacrimi că se simte foarte frumoasă.
Cel mai mare impact, cel puțin asupra mea, l-a avut, totuși, momentul plecării noastre, când am fost întrebați în mai multe rânduri dacă ne întoarcem mâine. În acea imprejurare, am realizat efectul pe care vizita noastră și activitățile propuse l-au avut asupra lor.
În următoarea vizită, am înțeles și sfatul de a nu mă atașa. Printre figurile atât familiare, cât și noi, pe Doamna Învățătoare cu care interacționasem cel mai mult nu am găsit-o, întrucât murise.
Acest proiect constituie în continuare o experiență specială pentru mine și fiecare întâlnire îmi arată o noua față a frumuseții și complexității sufletului uman.
Ana-Cătălina Chiroșcă
Studentă la Facultatea de Medicină Generală,
UMF „Carol Davila” București
