Valu și Iulia. Când poveștile se duc la culcare, rămân amintirile!

M-am născut din părinți cu mulți frați, așadar am avut mulți verișori, cu precădere bărbați și majoritatea au ales aceeași profesie: ingineria. Preferații mei au fost cei de pe linia paternă.  Mă opresc astăzi la unul dintre cei mai dragi sufletului meu, Valu.

Valu avea un farmec aparte, atât la propriu cât și la figurat. Blond cu ochi albaștri, înalt, subțirel. Cu o atitudine ușor hâtră pentru lume, dar și cu o căldură aparte pentru lumea lui. Între noi, o diferență de zece ani: nici prea mare, nici prea mica, suficient cât să se pună la mintea mea și să mă învețe tot felul de lucruri.  Cum ar fi, de exemplu, muzica.

El mi-a pus la magnetofon Queen, Pink Floyd,  Led Zeppelin, Rolling Stones, Beatles. Tot el mi-a descoperit poveștile din spatele unor fotografii alb-negru pe care le făcea cu mare talent. Își investea toate salariile în aparatură, era marea lui pasiune. Rămânea mereu fără bani și mătușa mea îl certa, dar el spunea mereu că banii sunt investiți, nu cheltuiți. Și așa era, în câțiva ani ajunsese să câștige bani frumoși pentru că era cel mai solicitat fotograf la nunți, botezuri și alte evenimente. Unii îl chemau și la înmormântări, auziți dvs., la înmormântări. La început s-a dus, apoi a refuzat să mai hrănească boala oamenilor.

Pe lângă fotografie, o altă pasiune erau fețele.  Le iubea și era iubit, iar fotografiile reflectau din plin asta, știa să pună în valoare siluete, chipuri, să capteze ingenuitatea și candoarea, dar și îndrăzneala unei priviri.

În vacanța de vară stăteam câteva săptămâni la mătușa mea și atunci , prin Valu, cred că am văzut cele mai frumoase căprioare. Nu știu cum făcea Valu, ce le zicea, ce le făcea, cum le vrăjea, dar avea și câte două întâlniri pe zi. Odată se deschidea poarta și răsărea o față cu picioare lungi, talie de viespe, ochi frumoși și păr lung. Astea erau criteriile fizice care îl fascinau pe Valu.

Mătușa mea, săraca, se îngrozea că se întâlnește una cu alta. Norocul tutoror era că și ea practica o a doua meserie, cea de croitoreasă (acum aș numi-o designer, pentru că, pe lângă modelele alese din reviste, concepea  modele ad-hoc, în funcție de siluetă și personalitatea clientei), astfel că se găsea scuza asta, mereu era câte o fată tânără și frumoasă în casă.

Îmi plăcea mult să stau cu Valu la povești, pentru că trăia și scria povești și avea darul să le și povestească cu umor și puțină autoironie. Ca orice băiat deștept căruia îi plăcea viața cu frumosul ei, era mucalit, plin de umor. Era uimitor să vezi că, în aparența lui hâtră, stârnea chicoteli și râsete zgomotoase. Avea farmec.

Banii, firește, oricât de mulți, se duceau în scopuri nobile, că doar căprioarele alea aveau nevoie de rochițe, blugi, parfumuri. Deși pe vremurile alea astea erau mărfuri de contrabandă, acolo puteau fi achiziționate din piața sârbească.

Uite așa,  de-a lungul câtorva ani, îl descopeream pe Valu mereu în alt decor, mereu plin de farmec și cu un  portofoliu din ce în ce mai valoros de fotografii.  Știa să folosească luminile și umbrele, învața continuu și oamenii îl solicitau din ce în ce mai mult, nici nu mai avea nevoie să lucreze ca inginer. Se ducea la culcare târziu și se trezea târziu, devenise stăpân pe timpul lui, nici măcar nu se mai sinchisea să găsească clienți, se ducea vestea de la nuntaș la nuntaș, miresele erau cartea lui de vizită cea mai prețioasă.

Învățase și știa exact cum să le așeze, cum să le surprindă în cele mai bune unghiuri. Îmi plăcea mult să stau cu el și să văd cum se nasc imaginile pe hârtia aia, îmi plăcea să-l privesc la lucru, făcând totul cu gesturi ferme, dar nu stridente. Ca un profesionist.

Fetele veneau și plecau, eu priveam siderată la nestatornicia lui. Îl căinam pentru inabilitatea lui de a se atașa sufletește. Creșteam și eu, deveneam adolescentă și goana asta a lui după eterna noutate mă exaspera, mă crispa. Ajunsesem să îi reproșez și să-i doresc să se îndrăgostească, să-l văd odată că iubește, spre bucuria lui.

S-a întâmplat! Într-o zi, prin preumblările lui în inima orașului, a văzut-o pe stradă. O siluetă perfectă, cu picioare fantastice și un mers nepământean. Așa o numea Valu pe Iulia, o creatură nepământeană. Am cunoscut-o și eu, deși nu o aducea acasă. Era minunată, și frumoasă, și cultivată, o plăcere să o studiezi . Greu să-i găsești vreun cusur . N.u purta pantaloni, numai rochițe și, deși nu aborda outfituri curajoase, emana senzualitate prin toți porii. Cred că avea o gură perfectă, genul acela de buze pline și frumoase. Și când vorbea, și când tăcea, Iulia era frumoasă, prea frumoasă. Iar Valu, pierdut.

Ar fi fost o poveste de iubire minunată, am fi jucat la nunta lor și aș fi avut nepoți frumoși dacă Iulia nu ar fi avut cusurul suprem: era măritată.  Nu cunosc povestea lor, dar știu că dacă la început Valu era în al nouălea cer, după un timp se transformase, devenise trist, irascibil, nedisponibil, închis . Umbla de colo colo ca un apucat care nu-și mai putea găsi rostul pe nicăieri. Nici fotografii nu mai făcea. Începuse să-l macine gelozia, să-l încercăneze, să-i întemnițeze sufletul și spiritul. Într-o zi, Valu a venit acasă, s-a închis în camera lui și a rămas acolo, spre disperarea mătușii, a noastră. Iulia dispăruse.

Circulau vești cum că fata ar fi rămas însărcinată și ar fi renunțat la copil sau că a ales să rămână cu soțul. Cert este că plecată a fost.

Ani de zile i-au trebuit lui Valu să se repare . Nu a mai fost el mult timp, aș spune că niciodată.  S-a căsătorit greu, cu o fată care nu semăna nicicum cu modelul cu care ne obișnuise. Între noi doi nu a mai existat conexiunea din trecut, i se accentuase caracterul hâtru și avea tabieturi, ciudățenii. Iar eu nu am mai găsit calea către el, nu am știut să mai leg ce se dezlegase.

Astăzi nici nu prea mai comunicăm, mătușa mea a plecat de 17 ani și poveștile s-au dus și ele la culcare. Nu și amintirea. Amintirea e caldă, drag,ă și știu că și la el este la fel. În definitiv, spunea mereu că noi doi suntem de departe elementele cele mai prețioase ale familionului:))

Nu era omul care să-mi facă complimente, dar a știut să-mi arate că sunt specială. Prin timpul pe care l-a investit în  mine.  Investiție, nu cheltuială, da?