Alina Hucai, redactor și traducător. Nu am chiulit la lecția despre pandemie
Nimic nu e întâmplător, nimic nu e fără sens, nimic nu e inutil. Asta am crezut aproape dintotdeauna. Și nu doar pentru a-mi crea mental o plasă de protecție confortabilă.
Ci pentru sunt convinsă că ajungem să devenim ființe mai bune, autodepășindu-ne stadiile personale de imperfecțiune și să înțelegem altfel viața, pe noi înșine, pe cei din jur și destul de mult din ceea ce trăim poate ‒ paradoxal, nu? ‒ și „datorită” unor experiențe neplăcute, traumatizante, care, periodic sau doar întâmplător, ne răvășesc și ne răstoarnă cu susul în jos și cu josul în sus clepsidra asta în care tot adunăm, mecanic sau inspirat, particule de viață.
Pentru că fiecare cutremur prin care trecem și care nu ne dărâmă cu totul ne reconfigurează structura de rezistență interioară, ne (re)învață cât de important este să fii flexibil și să te poți adapta ca să reziști, să înțelegi ce e greșit la tine, să îți dorești să te schimbi și să fii motivat să o iei cumva, iarăși, de la capăt.
Ne reclădește, cred, de fapt, pe niște temelii noi, obligându-se să ieșim din zona noastră de confort și să găsim mereu soluții. Ne înzestrează cu o capacitate specială de a rezista în medii destul de diferite de cele cu care eram până atunci familiarizați și ne automotivează pentru a ne putea scrie povestea personală mai departe.
Așa a fost și cu pandemia de SARS-Cov-2. Îmi amintesc că era un martie fericit. Începuse cu mii de flori, cu mult parfum, cu multă culoare și multe, multe planuri. În câteva zile, viața noastră s-a schimbat însă complet. Nu mai mergeam la serviciu. Nu mă mai puteam plimba. Nu mai putea fi vorba despre spectacole de teatru.
Am anulat a 28-a ediție a Târgului de Carte LIBREX care ar fi trebuit să aibă loc la Iași, în perioada 13 ‒ 17 mai 2020. Oamenii intraseră în panică și își făceau provizii de alimente neperisabile. În fața rafturilor goale, m-am panicat și eu. Pentru că panica e subversivă, e contagioasă, foarte contagioasă mai ales când tu însuți ai o structură psihică fragilă. Canalele de știri vehiculau tot felul de știri apocaliptice.
Mi-am pierdut somnul, iar foamea compulsivă m-a șocat prin faptul că reveneam la niște obiceiuri pe care credeam că reușisem, prin conștientizare, acceptare și o altă rutină, să le depășesc. Dar m-am redescoperit, în fața stresului, versiunea mea cea veche. Auto-distructivă. Dar haosul acesta interior a durat două zile.
Acumulasem deja două kilograme în plus, deveneam irascibilă, îmi pierdusem normalitatea somnului. Am spus stop. Nu pot deveni altceva. Simțeam în nări mirosul unei noi alunecări. Așa că m-am decis să nu mai urmăresc canalele de știri, ci să verific doar două ‒ trei site-uri oficiale pe internet, să fac curat în casă, să muncesc, să fac cărți bune și să pun pe hârtie noi proiecte, cu alte cuvinte să îmi păstrez mintea ocupată cu lucrurile care îmi fac mereu mult bine, așa ca și până atunci. Și am fost din nou bine. Am redevenit eu, cea de care mi-e cel mai drag din lungul șir de euri ale mele.
Ce am învățat personal din această lecție a pandemiei? Am (re)învățat că totul pornește din creier. Că acolo unde nu e autocontrol, nimic nu e. Că dacă acolo e totul bine pus la punct, ne putem controla și centrul foamei și al sațietății de la nivelul hipotamusului, ne putem controla emoțiile și răspunsurile emoționale, putem avea o mai bună dispoziție și o mai corect dirijată motivație. Și atât de multe alte lucruri uluitoare.
Pentru că totul pornește din creier. Inclusiv dorința de viață bate toate prognosticurile medicale chiar și în cazurile oncologice foarte grave și, dimpotrivă, stresul și depresia ucid, creează furtuni celulare și o copleșitoare derivă organică. Pentru că însuși creierul nostru este un univers în sine. Cu miriade și miriade de mici sau mari miracole. Am învățat că cel mai bun medic sunt eu însămi, motiv pentru care mizez 100 % pe fascinanta putere și energie mentală. Și asta întotdeauna. Indiferent dacă e pandemie pentru toată lumea sau… doar în viața personală.
Alina Hucai, redactor și traducător
