Pierderea mirosului nu afectează doar simțurile. Legătura dintre nas, creier și sănătatea mintală

În urmă cu aproximativ 14 ani, Chrissi Kelly și-a pierdut simțul mirosului după ce a călătorit în Republica Cehă pentru a-și vizita familia și a contractat o infecție virală. Au trecut luni fără ca mirosul să revină, iar după mai multe consultații, inclusiv la medicul de familie și la un specialist în otorinolaringologie, a primit diagnosticul de anosmie, adică pierderea completă a mirosului.

La fel ca mulți pacienți cu această problemă, Kelly a fost informată că va trebui să învețe să trăiască fără miros. Pentru ea însă, pierderea a avut un impact major. „După aproximativ șase luni de pierdere completă, pur și simplu mă cățăram pe pereți și nu mă mai simțeam eu însămi”, a povestit ea pentru brainfacts.org.

Cercetările estimează că până la 22% din populație se confruntă cu diferite grade de afectare a mirosului. Hiposmia reprezintă diminuarea capacității de a mirosi, în timp ce anosmia înseamnă pierderea completă a acestui simț.

Există și alte tulburări olfactive. În fantosmie, persoana percepe mirosuri care nu există în mediul înconjurător. În parosmie, mirosurile obișnuit plăcute, precum cafeaua sau șamponul, pot fi percepute ca extrem de neplăcute, uneori asemănătoare mirosului de fecale sau vărsături.

În ciuda frecvenței lor, tulburările de miros au fost mult timp insuficient înțelese, subdiagnosticate și uneori minimalizate în practica medicală.

Pandemia a schimbat cercetarea asupra mirosului

Pandemia de COVID-19 a adus o atenție fără precedent asupra simțului mirosului și a stimulat numeroase cercetări în acest domeniu. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, aproximativ 780 de milioane de cazuri de COVID-19 fuseseră raportate începând din decembrie 2019, iar pierderea mirosului a devenit unul dintre simptomele bine cunoscute ale infecției.

Un sondaj publicat în 2023 în revista Laryngoscope a arătat că 60% dintre persoanele cu COVID-19 au experimentat pierderea mirosului. Pentru majoritatea, problema a fost temporară, însă unele persoane au rămas cu tulburări olfactive pe termen lung.

Faptul că pandemia a afectat simțul mirosului la milioane de oameni a contribuit la o înțelegere mai profundă a importanței acestui simț. Cercetările recente indică faptul că mirosul nu este legat doar de percepția alimentelor și de calitatea vieții, ci și de funcționarea creierului.

Un simț mult timp subestimat

În secolul al XIX-lea, neurologul francez Paul Broca susținea că oamenii și-au pierdut un simț olfactiv foarte bine dezvoltat în schimbul unui intelect superior. El a numit mirosul „simțul bestial”, iar aceste idei au contribuit la o perioadă îndelungată de interes științific redus pentru olfacție.

Cercetările moderne au contrazis această perspectivă. Mirosul contribuie la comportament, la relația dintre părinți și copii, la detectarea unor pericole din mediul înconjurător și la formarea și recuperarea amintirilor cu încărcătură emoțională.

„Oamenii sunt de fapt destul de buni la miros”, a declarat psihologul suedez Jonas Olofsson, autorul cărții The Forgotten Sense: The New Science of Smell and the Extraordinary Power of the Nose.

Mirosul apare atunci când moleculele din aer se leagă de receptori specializați aflați în cavitatea nazală. Milioane de neuroni olfactivi situați în partea superioară a nasului detectează moleculele odorante și transmit impulsuri electrice către bulbii olfactivi. De aici, informația este organizată într-o hartă senzorială care permite creierului să identifice și să diferențieze mirosurile și să le asocieze cu experiențe anterioare.

Spre deosebire de informațiile provenite de la vedere sau auz, semnalele olfactive ajung direct în regiuni cerebrale implicate în emoții și memorie, printre care amigdala și hipocampul. Această legătură explică, cel puțin în parte, de ce un anumit miros poate declanșa brusc o amintire sau o emoție.

Bulbii olfactivi se numără, de asemenea, printre puținele regiuni ale creierului în care se formează neuroni noi pe parcursul vieții adulte. Se consideră că acest proces poate ajuta creierul să se adapteze la mediile în continuă schimbare.

În același timp, bulbii olfactivi reprezintă una dintre zonele creierului aflate cel mai aproape de mediul exterior și pot constitui un punct de acces pentru anumite virusuri, bacterii, toxine și, posibil, microplastice.

Cum a devenit o pacientă cercetătoare

După pierderea mirosului, Kelly a încercat să găsească explicații și sprijin. Pentru că nu le-a găsit, a fondat două organizații nonprofit dedicate pacienților cu tulburări olfactive.

În timp, a devenit și cercetătoare comunitară, participând la lucrări științifice și fiind coautoare a peste 30 de articole academice alături de cercetători.

Kelly descrie bulbii olfactivi printr-o comparație plastică, asemănându-i cu „doi viermișori mici” aflați în niște mici cavități de la baza lobilor frontali ai creierului.

Aceste structuri au mici deschideri prin care trec nervii olfactivi, asemănători unor rădăcini care ies dintr-un ghiveci. Prelungiri fine ale nervilor olfactivi ajung în mucoasa nazală, iar celulele de susținere olfactivă înconjoară și hrănesc celulele nervoase.

De ce se pierde simțul mirosului

În unele cazuri, cauza pierderii mirosului nu poate fi identificată. Alte persoane dezvoltă problema după o infecție virală care afectează celulele de susținere ale sistemului olfactiv.

Aceste celule se regenerează, în medie, în aproximativ patru până la șase săptămâni, iar în această situație mirosul poate reveni.

Pierderea mirosului poate apărea și după un traumatism cranian, care poate afecta nervii olfactivi sau poate produce inflamație. Alergiile și infecțiile sinusurilor pot determina, la rândul lor, umflarea și inflamarea țesuturilor, cu diminuarea temporară a mirosului. În unele cazuri, simțul revine după dispariția inflamației. În altele, însă, nervii olfactivi sunt afectați în așa măsură încât leziunile pot persista.

Pierderea mirosului poate apărea înaintea unor boli neurologice

Pentru unele persoane, pierderea mirosului nu este doar o problemă senzorială. Ea poate reprezenta și un semnal precoce al unor afecțiuni neurologice. Dave, un iubitor de vin din regiunea Midwest a Statelor Unite, a cerut ca numele său de familie să nu fie făcut public. Și-a pierdut mirosul în urmă cu aproximativ 20 de ani. La început, a considerat situația un inconvenient și a încercat să se adapteze.

„M-am prefăcut”,a spus el, referindu-se la tururile vinicole din Napa și Sonoma pe care le-a făcut împreună cu soția sa, precum și la o croazieră care a început cu mai multe zile dedicate vinului în Nisa, Franța.

Ani la rând, medicii nu au identificat o problemă evidentă. Ulterior, Dave a început să aibă un mers mai lent și tremor și a fost diagnosticat cu boala Parkinson. Primele stadii ale bolii Parkinson, numite și stadii prodromale, sunt încă insuficient înțelese, a afirmat Ethan G. Brown, neurolog în cadrul Clinicii pentru Tulburări de Mișcare a Universității din California, San Francisco: „Nu știm când începe de fapt neurodegenerarea”.

O caracteristică definitorie a bolii Parkinson este pierderea importantă a celulelor producătoare de dopamină dintr-o regiune cerebrală numită substantia nigra. Noile metode de imagistică sugerează că procesul de deteriorare poate începe cu ani înainte de apariția simptomelor evidente.

Oamenii de știință suspectează că proteinele toxice implicate în afectarea substantia nigra se pot acumula mai întâi în bulbii olfactivi, ceea ce ar putea explica de ce pierderea mirosului se numără printre primele manifestări ale bolii Parkinson.

Pierderea mirosului poate apărea și în stadiile timpurii ale altor boli neurodegenerative, inclusiv boala Alzheimer și demența cu corpi Lewy, a explicat Zara M. Patel, directoarea Stanford Initiative for Smell and Taste Loss. Tulburările olfactive apar însă și în alte afecțiuni: „De exemplu, persoanele cu depresie au capacitatea olfactivă alterată, persoanele cu schizofrenie au capacitatea olfactivă alterată, persoanele cu autism au capacitatea olfactivă alterată”.

Potrivit acesteia, modificările diferitelor procese ale sistemului nervos central se pot manifesta și sub forma unor tulburări ale mirosului.

În total, cercetătorii au asociat tulburările olfactive cu aproximativ 139 de afecțiuni neurologice, fizice și congenitale sau ereditare, de la alcoolism până la sindromul Zika și sindromul Guillain-Barré.

Natura acestor asocieri nu este încă pe deplin înțeleasă. În unele situații, pierderea mirosului ar putea reprezenta un indicator precoce al unei boli care afectează bulbii olfactivi și alte regiuni ale creierului, așa cum pare să se întâmple în boala Parkinson.

O altă posibilitate este ca pierderea mirosului să contribuie ea însăși la anumite tulburări. Cercetătorii suspectează că sistemul olfactiv participă la reglarea unor funcții cerebrale superioare, inclusiv cunoașterea, memoria și emoțiile, implicate la rândul lor în numeroase afecțiuni psihiatrice.

Cercetările analizează și posibilitatea ca inflamația sistemului olfactiv să contribuie la modificările cerebrale observate în schizofrenie.

Indiferent de mecanism, pierderea mirosului poate avea și consecințe practice importante. Persoanele afectate pot să nu mai detecteze avertismente din mediul înconjurător, precum fumul, gazele sau alimentele alterate. Din acest motiv, unii cercetători consideră pierderea mirosului o problemă de sănătate publică.

Oamenii de știință încearcă să descifreze „codul” mirosului

Estimările actuale sugerează că oamenii pot percepe milioane, posibil chiar un trilion, de mirosuri distincte. „Suntem înconjurați de molecule care plutesc în jurul nostru”, a declarat și Dmitry Rinberg, neurocercetător la Școala de Medicină Grossman a Universității din New York: „Dar încă nu am descifrat codul modului în care creierul le transformă în percepție”.

La începutul anilor 1990, Linda Buck și Richard Axel au descoperit o familie extinsă de aproximativ 1.000 de gene diferite la mamifere, care codifică receptori olfactivi specializați. Aceste gene reprezintă un procent important din genom.

Descoperirea le-a adus celor doi cercetători Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2004 și a contribuit la dezvoltarea cercetării moderne asupra mirosului.

Astăzi se știe că sistemul olfactiv se comportă diferit de celelalte sisteme senzoriale. Informația olfactivă ocolește inițial talamusul, principala stație de releu a creierului. În cazul vederii și auzului, informațiile sunt filtrate prin talamus înainte de a ajunge la cortex. Semnalele olfactive ajung inițial direct în structuri ale sistemului limbic, inclusiv amigdala și hipocampul.

Creierul interpretează un cod unic, format dintr-o combinație de receptori activați, pentru a identifica diferitele mirosuri. Cercetările actuale urmăresc modul în care semnalele provenite de la receptorii nazali sunt organizate și transmise către regiuni specifice ale creierului, unde contribuie la apariția percepțiilor, amintirilor și comportamentelor asociate mirosurilor. Există și o particularitate legată de cele două nări.

În procesarea informațiilor olfactive, semnalele care intră prin cele două nări nu sunt transformate imediat într-o singură zonă de activitate cerebrală. „Sunt menținute ca canale separate de informații”, a explicat Naz Dikecligil, cercetător postdoctoral la Universitatea din Pennsylvania, coautoare a unei ample prezentări a sistemului olfactiv uman publicate în Annual Review of Psychology în 2024.

Acest lucru înseamnă că creierul poate identifica nara prin care a fost detectat un anumit miros, ceea ce poate contribui la stabilirea direcției din care provine.

Poate fi recuperat simțul mirosului?

Pentru persoanele care și-au pierdut mirosul, una dintre cele mai importante întrebări este dacă acest simț poate fi recuperat. Kelly a aflat pentru prima dată despre antrenamentul olfactiv după ce un medic i-a menționat metoda în treacăt. Principiul este asemănător celui al terapiei fizice, dar este aplicat sistemului olfactiv.

Persoana exersează de două ori pe zi mirosirea unui set de arome familiare. În forma tradițională a metodei sunt folosite lămâie, trandafir, cuișoare și eucalipt. Exercițiul presupune concentrarea asupra recunoașterii aromelor și rememorarea mirosului acestora.

Scopul este de a folosi repetiția și antrenamentul pentru a stimula funcționarea sistemului olfactiv și procesele de neuroplasticitate, prin care creierul își poate reorganiza conexiunile și modul de funcționare.

Pentru diferitele cauze ale pierderii mirosului analizate de echipa sa, aproximativ 30% dintre pacienți au prezentat îmbunătățiri după luni de antrenament olfactiv, spune Patel.

În primul său studiu controlat randomizat din Statele Unite privind antrenamentul olfactiv, Patel a inclus 35 de pacienți cu pierdere a mirosului măsurată prin metoda standard utilizată în domeniu, Testul Mirosului al Universității din Pennsylvania.

Participanții au fost repartizați aleatoriu fie unui program de antrenament olfactiv, fie unui grup de control și au fost urmăriți timp de șase luni.

Au fost incluși numai pacienții care aveau pierderea mirosului de mai mult de un an și la care aceasta era asociată unor cauze post-infecțioase sau necunoscute.

Scorul inițial a fost comparat cu cel obținut după șase luni, iar o îmbunătățire de cel puțin 10% a fost considerată semnificativă. În grupul care a urmat antrenamentul, șase dintre cei 19 pacienți au înregistrat o îmbunătățire semnificativă. În grupul de control, doar doi dintre cei 16 pacienți s-au îmbunătățit.

În alte cercetări, Patel și colegii săi au observat că până la 50% dintre pacienți au raportat modificări atunci când antrenamentul olfactiv a fost combinat cu o clătire a sinusurilor cu steroizi.

O meta-analiză publicată în 2024, care a inclus 36 de studii privind antrenamentul olfactiv, a identificat „un impact pozitiv notabil și semnificativ statistic” asupra îmbunătățirii diferitelor componente ale funcției olfactive.

Studiile individuale incluse în această analiză au raportat îmbunătățiri cuprinse între 11% și 68% după 12 până la 16 săptămâni. Un alt studiu a indicat că o perioadă mai lungă de antrenament ar putea crește numărul persoanelor care beneficiază de intervenție, de la 58% la 71%.

Patel a spus că antrenamentul olfactiv nu funcționează pentru toți pacienții, însă pare să fie eficient pentru o parte dintre ei. Metoda este, în același timp, simplă și ieftină.

Ea a elaborat instrucțiuni pe care pacienții le pot urma singuri. Există și dovezi preliminare că antrenamentul olfactiv ar putea avea efecte asupra depresiei și funcției cognitive.

Cercetători din Marea Britanie au analizat recent 23 de studii realizate pe persoane cu vârsta de cel puțin 55 de ani care au urmat antrenament olfactiv pentru pierderea mirosului. Analiza a asociat această intervenție cu modificări măsurabile ale funcției olfactive, îmbunătățirea unor componente cognitive, în special fluența verbală semantică și memoria de lucru, reducerea simptomelor depresive și o posibilă protecție împotriva declinului cognitiv.

Autorii analizei au precizat însă că sunt necesare mai multe cercetări pentru a putea formula concluzii mai ferme.

„Era ca și cum sunt în viață”

Pentru Kelly, antrenamentul olfactiv a contribuit la recuperarea unei părți din capacitatea de a mirosi. La aproximativ doi ani după începerea recuperării, se afla în Alpii austrieci când a observat o schimbare. A simțit mirosul de pin și rumeguș provenit de la o zonă de exploatare forestieră din apropiere: „Simțeam o agitație în stomac, un fel de accelerare a interiorului meu. Era ca și cum sunt în viață“. Cercetările asupra mirosului continuă să ofere informații despre modul în care sistemul olfactiv comunică cu creierul și despre posibila legătură dintre tulburările de miros și diferite boli neurologice și psihiatrice. În cazul lui Kelly, simțul mirosului nu a revenit complet. Dar a revenit parțial.