Cea mai veche hartă a cerului nopții apare ascunsă într-un Codex Medieval

Catalogul stelar pierdut al lui Hipparchus – considerat ca fiind cea mai veche încercare cunoscută de a cartografia întregul cer nocturn – ar putea fi descoperit pe un pergament păstrat la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Peninsula Sinai din Egipt.

În 2012, studentul celui mai important cercetător biblic Peter Williams a observat ceva curios în spatele literelor din manuscrisul creștin pe care îl analiza la Universitatea din Cambridge.

Studentul, Jamie Klair, dăduse peste un pasaj celebru în limba greacă, care era adesea atribuit lui Eratosthenes; un astronom și bibliotecar șef la Biblioteca din Alexandria (unul dintre cele mai prestigioase locuri de învățare din lumea antică).

În 2017, imagistica multispectrală a documentului a scos la iveală nouă file de pagini care conțineau indicii ale unui text care fusese scris peste. Nu a fost o descoperire neobișnuită în sine – pergamentul era o marfă valoroasă în secolele trecute, așa că nu era neobișnuit ca savanții să răzuiască piei vechi pentru a le refolosi.

Analizând rezultatele în al doilea an al pandemiei, Williams a observat câteva numere ciudate în folioanele de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina.

Când a transmis pagina istoricilor științifici din Franța, cercetătorii au fost șocați. Istoricul Victor Gysembergh, de la centrul național de cercetare științifică CNRS din Paris, i-a declarat lui Jo Marchant, de la Nature, că „a fost imediat clar că aveam coordonate stelare”.

Așadar, de unde știm de cine au fost scrise aceste coordonate?

Răspunsul scurt este că nu știm – cel puțin nu cu certitudine deplină. Experții știu, totuși, că astronomul grec Hipparchus lucra la un catalog stelar al cerului lumii occidentale între anii 162 și 127 î.Hr.

Mai multe texte istorice se referă la Hipparchus ca fiind „părintele astronomiei” și îl creditează cu descoperirea modului în care Pământul se „clatină” pe axa sa în ceea ce este cunoscut acum sub numele de precesie. Se spune, de asemenea, că a fost primul care a calculat mișcările Soarelui și ale Lunii.

Examinând harta stelară îngropată în spatele textului pergamentelor de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, cercetătorii au lucrat invers pentru a afla precesia Pământului în momentul în care a fost scrisă harta. Coordonatele stelelor se potriveau aproximativ cu precesia așteptată a planetei noastre în jurul anului 129 î.Hr., în timpul vieții lui Hipparchus.

Până la descoperirea acestei hărți, cel mai vechi catalog stelar cunoscut fusese întocmit de astronomul Claudius Ptolemeu în secolul al II-lea d.Hr., la trei secole după Hipparchus.

Singura altă lucrare lăsată de Hipparchus este un comentariu la un poem astronomic care descrie constelațiile stelare. Multe dintre coordonatele pe care Hipparchus le-a dat stelelor în comentariul său la Phaenomena se potrivesc îndeaproape cu documentul de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, deși textul fragmentat poate fi dificil de descifrat.

Coordonatele lizibile ale unei singure constelații, Corona Borealis, pot fi recuperate din folioanele din Egipt, dar cercetătorii cred că este probabil ca întregul cer nocturn să fi fost cartografiat de Hipparchus la un moment dat.

Fără un telescop, o astfel de activitate ar fi fost extrem de dificilă și ar fi necesitat mult timp.

Potrivit cercetătorilor, pasajul ascuns sună astfel:

"Corona Borealis, situată în emisfera nordică, se întinde în lungime de 9°¼ de la primul grad din Scorpius până la 10°¼8 în același semn zodiacal (adică în Scorpius). În lățime, se întinde pe 6°¾ de la 49° de la Polul Nord la 55°¾.

În cadrul ei, steaua (β CrB) de la vest, alături de cea luminoasă (α CrB), conduce (adică este prima care răsare), fiind la 0,5° în Scorpius. A patra9 stea (ι CrB) la est de cea strălucitoare (α CrB) este ultima (adică cea care se ridică) [. . .]10 la 49° de Polul Nord. Cea mai sudică (δ CrB) este a treia numărând de la cea strălucitoare (α CrB) spre est, care se află la 55°¾ de Polul Nord."

Notațiile corespund terminologiei grecești antice. Termenul de „lungime” se bazează pe extensia Est-Vest a unei constelații, în timp ce „lățimea” descrie extensia Nord-Sud a constelației.

În comparație cu lucrările ulterioare ale lui Ptolemeu, matematicile lui Hipparchus par a fi mult mai fiabile, cu o precizie de un grad față de ceea ce astronomii moderni aveau să constate ulterior. Acest lucru sugerează că Ptolemeu nu a copiat pur și simplu munca lui Hipparchus.

Un alt manuscris, o traducere latină a Phaenomenelor din secolul al VIII-lea d.Hr., are o structură și o terminologie asemănătoare cu pasajul din Corona Borealis, ceea ce sugerează că se bazează, de asemenea, pe lucrarea lui Hipparchus.

Constelațiile cartografiate în acest document sunt Ursa Major, Ursa Minor și Draco. Din nou, multe dintre valorile stelelor se potrivesc cu ceea ce se vede în Comentariul lui Hipparchus.

Unii astronomi sugeraseră anterior că Hipparchus a scris coordonatele originale care au fost citate în aceste documente latine, dar descoperirea acestui nou text adaugă și mai multă greutate acestei idei.

„Noul fragment face ca acest lucru să fie mult, mult mai clar”, a declarat pentru Nature Mathieu Ossendrijver, un istoric al astronomiei de la Universitatea Liberă din Berlin.

„Acest catalog de stele care a planat în literatura de specialitate ca un lucru aproape ipotetic a devenit foarte concret”. Cercetătorii speră ca în viitor să poată fi recuperat un text mai lizibil din documentele mănăstirii.