Singuri împreună. Paradoxul psihiatric al secolului XXI
Despre această temă am avut onoarea să vorbesc la Conferința Națională Zilele Medicale și Științifice ale Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”, eveniment desfășurat la Palatul Parlamentului, între 18 și 23 mai, care a marcat 103 ani de activitate ai uneia dintre cele mai importante instituții de psihiatrie din România.
Tema „Singuri împreună” surprinde, poate mai bine ca orice altă formulare, paradoxul timpului în care trăim. Suntem permanent conectați, dar tot mai des lipsiți de apropiere reală. Comunicăm mai mult, dar ne simțim mai rar înțeleși.
Datele sunt însă greu de ignorat. Aproximativ una din șase persoane la nivel global trăiește cu singurătatea ca stare constantă. Înseamnă peste un miliard de oameni. Izolarea socială este asociată cu sute de mii de decese anual, iar riscul de mortalitate prematură crește semnificativ. În unele analize, impactul ei biologic este comparabil cu fumatul a 15 țigări pe zi, o formulare care spune, de multe ori, mai mult decât explicațiile în sine.
Intuiția ne-ar face să credem că vârstnicii sunt cei mai afectați. Dar realitatea este alta. Cei mai expuși sunt tinerii între 18 și 29 de ani, urmați de adolescenți. Singurătatea nu mai ține de vârstă, ci traversează generațiile și lovește mai ales acolo unde se formează identitatea adultă.
De ce se întâmplă asta într-o epocă atât de conectată? Pentru că nu suntem construiți pentru acest tip de conectare. Relațiile mediate de ecrane nu reușesc să înlocuiască pe deplin contactul uman direct, cu tot ce înseamnă el emoțional și biologic.
În același timp, lucrurile din jur s-au schimbat rapid. Familiile sunt mai fragmentate, migrația a rupt legături firești, iar spațiile de întâlnire reală, acele „locuri de mijloc” ale comunității,s-au rărit. Pandemia a accelerat distanțarea, iar noul context digital a adus forme de „prezență” care nu mai înseamnă neapărat apropiere.
Luate separat, par lucruri pe care le putem gestiona. Împreună însă, se adună într-un fenomen care schimbă, lent dar vizibil, felul în care trăim unii lângă alții.
Revenind la conferința de la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”, lucrurile importante nu s-au întâmplat doar în sală, la pupitru. Dincolo de prezentări, a fost mai ales despre oameni. Despre revederi scurte pe hol, discuții între două sesiuni, idei schimbate pe fugă.
Tema din acest an, „Psihiatria contemporană: dovezi științifice, dialog profesional și perspective clinice”, a fost, în fond, despre același lucru: cum păstrăm vie legătura dintre ceea ce știm, ceea ce facem și oamenii pentru care facem asta.
Mulțumesc organizatorilor, doamnei Prof. Univ. Dr.Adela Magdalena Ciobanu, domnului Dr. Andrian Țîbîrnă, managerul spitalului, și medicului rezident Dr. Tudor Cazacu, pentru contribuția adusă la această lucrare, precum și tuturor celor care au dus mai departe acest eveniment de tradiție.
În plan personal, astfel de momente au uneori o altă greutate. Fiica mea, de 6 ani, mă mai însoțește uneori la conferințe. Pentru ea, totul e încă o lume mare și serioasă, cu adulți care vorbesc pe rând.
Nu știu ce va păstra din toate astea. Poate doar atmosfera. Sau poate ideea că există locuri în care oamenii încearcă, fiecare cum poate, să înțeleagă și să aline suferința altora.
Și, dacă într-o zi va alege drumul acesta sau unul apropiat, ar putea duce mai departe ceva din povestea asta, inclusiv acel gând că „Galatia” nu e doar un nume de conferință de psihiatrie, ci o continuitate.
