Fără frică. Cum trăiesc oamenii care nu simt teama

Frica este un mecanism biologic crucial, menit să ne protejeze și să ne pregătească pentru situații periculoase. Este o reacție adaptativă care declanșează răspunsul „luptă sau fugă”, crescând ritmul cardiac și eliberând hormoni ai stresului.

Însă există oameni care nu simt frică deloc. Această condiție rară poate apărea fie din boli genetice, fie ca urmare a unor intervenții medicale. Cum trăiesc aceștia și ce ne învață despre creier și supraviețuire?

Cazul Jordy Cernik. Când anxietatea dispare complet

Jordy Cernik, un britanic căruia i-au fost extirpate glandele suprarenale pentru a reduce anxietatea provocată de sindromul Cushing, a descoperit efectele neașteptate ale tratamentului. Sindromul Cushing apare atunci când glandele suprarenale produc prea mult cortizol, hormonul stresului.

Tratamentul a funcționat prea bine: Jordy a încetat să mai simtă anxietate și frică. Într-o excursie la Disneyland în 2012, s-a urcat pe un roller coaster și nu a simțit nicio emoție. Ulterior, a sărit cu parașuta, a traversat tiroliana de pe podul Tyne și a coborât în rapel de pe Shard din Londra, toate fără bătăi accelerate ale inimii sau adrenalină.

Boala Urbach-Wiethe. Când creierul nu mai produce frică

Experiența lui Jordy are paralele cu boala Urbach-Wiethe, cunoscută și sub numele de proteinoză lipoidă. Este o afecțiune genetică rară, care afectează amigdala – o structură cerebrală responsabilă pentru procesarea fricii.

SM, o pacientă studiată la Universitatea din Iowa, a devenit subiectul a numeroase cercetări încă din anii 1980. În ciuda expunerii la filme de groază, tururi în case bântuite și interacțiuni cu șerpi sau păianjeni, SM nu a simțit niciun semn de frică.

„Avea o curiozitate aproape copleșitoare de a dori să atingă și să interacționeze cu aceste creaturi”, a declarat, pentru bbc.com, neuropsihologul Justin Feinstein, care a studiat cazul. Rolul amigdalelor în frică și comportamentBoala Urbach-Wiethe apare dintr-o mutație a genei ECM1, esențială pentru matricea extracelulară, o rețea care menține celulele și țesuturile în poziție. Deteriorarea ECM1 afectează amigdala, iar în cazul lui SM, aceasta a fost complet distrusă.

Rezultatul: incapacitatea de a simți frică față de pericole externe, dar păstrarea capacității de a simți alte emoții, cum ar fi fericirea, tristețea sau furia.

Tipuri diferite de frică

Experimentele arată că amigdala este crucială pentru frica condiționată, legată de amenințările externe. De exemplu, SM nu reacționează la stimuli care anterior erau asociați cu durerea, precum un șoc electric sau animale periculoase. De asemenea, nu recunoaște expresiile faciale de frică ale altora.

Cu toate acestea, frica internă, declanșată de niveluri crescute de CO2 și senzația de sufocare, este gestionată de trunchiul cerebral. În acest caz, SM a experimentat atacuri de panică intense, ceea ce arată că există două căi separate ale fricii în creier.

Comportamentul social afectat de lipsa fricii

SM este extrem de sociabilă, dar are dificultăți în a evita situațiile periculoase sau persoanele care ar putea reprezenta un risc. Într-un experiment, distanța la care se simțea confortabil în fața unui străin era jumătate din cea a altor voluntari.

„Amigdala organizează modul în care reacționăm la lumea socială și ne semnalizează pericolele în interacțiunile sociale”, a explicat Alexander Shackman, profesor de psihologie.

Calea biologică a fricii

În fața amenințărilor externe, amigdala primește informații de la vederea, auzul, mirosul și gustul și transmite semnale către hipotalamus, care activează glandele suprarenale. Acestea eliberează cortizol și adrenalină, declanșând reacția tipică „luptă sau fugă”.

În schimb, frica internă, cum este senzația de sufocare, nu implică amigdala, ci trunchiul cerebral. Pacienții fără amigdală, precum SM, reacționează exagerat la astfel de stimuli.

Frica, un avantaj evolutiv

Toate vertebratele au amigdală, iar aceasta este vitală pentru supraviețuire. Animalele fără amigdală nu supraviețuiesc mult în sălbăticie. SM, însă, a trăit peste 50 de ani, demonstrând că frica primară poate avea roluri variabile, în funcție de mediul în care trăim.

„Cazul ei ridică întrebarea dacă frica primară este necesară în societățile moderne. În multe cazuri, poate provoca mai mult rău decât bine”, a mai spus Feinstein. „Experiențele lui Jordy Cernik și ale SM ne arată că frica este un mecanism sofisticat și esențial, dar modul în care este gestionată de creier depinde de natura amenințării. Descoperirile științifice din aceste cazuri au implicații pentru înțelegerea anxietății, panicii și reacțiilor sociale, dar și pentru modul în care percepem emoțiile în viața modernă”, a concluzionat profesorul Alexander Shackman.