Prof. Adriana Bogatu: Aur, smirnă și tămâie
Poate că apăsasem cu toții prea tare pedala de accelerație a lumii. În 2020, graba de a fi s-a întors împotriva noastră. Fără voia ei, omenirea și-a luat o pauză de la realitate. Ne-am promis de-a lungul unei primăveri care a înflorit fără noi că, după ce va trece pandemia, ne vom fi regăsit schimbați. Că vom deveni buni, generoși, răbdători, empatici și, mai ales, mult mai înțelepți.
A trecut mai bine de o jumătate de an de când în casele noastre sunt laolaltă școlile copiilor, birourile părinților, locurile de joacă, bibliotecile, cinematografele, restaurantele preferate, dar singurătățile taie în suflete mai rău decât până acum. Pandemia ne-a obosit peste măsură.
Ne-a pus la încercare răbdarea, rezistența în fața propriilor limite, a întors clepsidra din noi și pare că a uitat-o așa. Intens solicitate, device-urile s-au substituit fluxului cotidian al fiecăruia. Și-am început să înțelegem că ne lipsește simplitatea firescului pe care, cu doar puțin timp înainte, în alergătura noastră epuizantă, o declarasem de nesuportat.
Când liniștea din jur nu s-a mai risipit, când zidurile au început să ne strângă, iar prin ferestre n-au mai încăput decât un un ochi de cer și-o lună ciuntită, am început să ne punem întrebări. Unii dintre noi. Prea puțini. Mai sunt câteva zile până la Crăciun. Lipsesc, parcă, entuziasmul și emoția altor ani. Crăciunul ar trebui să fie cea mai frumoasă dintre sărbătorile creștine. Steaua lui nu s-a ciobit în pandemia lui 2020.
Începusem deja s-o pierdem printre kitsch-urile colorate și cărucioarele supraîncărcate din mall-uri. Crăciunul nu e festivalul globurilor și al cadourilor. E noaptea în care Magii au vestit nașterea pruncului Iisus, închinându-i-se în ieslea de la Bethleem. Cu puțini oameni în jur, dar vegheat și încălzit de animale.
Poate că aceea a fost prima lecție căreia nu i-am descifrat corect învățătura: oamenii hăituiesc, animalele protejează, bradul și-a câștigat eternitatea verdelui prin ramurile încăpătoare, din apropierea pământului, care s-au făcut zid împotriva răului. Poate că ei sunt speciile superioare și nu noi. Aurul, smirna și tămâia, adică închinarea, tămâia desăvârșirii și smirna amară a suferinței le purtăm cu noi de peste două mii de ani. Important este să le dăruim din suflet. Din suflet, nu din obișnuință.
