O ALTĂ FAŢĂ A PSIHIATRIEI. Psiholog Liliana Luca: „Confesiunile unei paciente: am început să ies și să fumez marijuana”

Fiecare dintre noi suferă din cauza stigmatizării. Atunci când este vorba de tulburări psihice, reacţia majorităţii oamenilor este de spaimă, negare, repulsie, asociere cu spitalul de „nebuni”, piedici sociale sau „gura lumii”. Se evită acceptarea realităţii şi solicitarea ajutorului de la specialiştii din sănătate mintală, fie că este vorba de un cabinet privat, în niciun caz de un spital de profil.

Percepţia asupra bolii psihice adună probabil cel mai mare număr de idei preconcepute, prejudecăţi, etichetări şi rezistenţe comparativ cu alte afecţiuni.

Stigmatizarea este principalul impediment în obţinerea unui nivel decent de calitate a vieţii pacientului.

Din fericire, avem şi exemple de persoane care reuşesc să îşi învingă fricile şi să vorbească despre experienţa personală într-un spital de psihiatrie.

Este o încercare de valorizare a persoanelor cu suferinţe psihice şi o speranţă de schimbare a atitudinii faţă de acestea.

Respiro

 „Mai țin minte doar secvențe. Trăiri pline de rușine în care mă gândeam doar la cât plânge mama și la câtă rușine o fi simțind și ea. N-a vrut decât să ne fie bine. A plecat în Spania când aveam 15 ani, iar eu nevrând să o supăr la distanță, nu-i ziceam niciodată ce greu îmi era fără ea și de câte ori pe săptămână adormeam plângând.

Am început să ies și să fumez marijuana. Atunci nu am realizat că o făceam ca să umplu un gol. Mi se părea, din contră, că sunt specială, că pot <<să-mi dau bine>>, să-mi controlez stările și să fiu zen. Țin minte că și atunci se făceau campanii că marijuana e <<drogul începutului>>, că MEREU ajungi și la celelalte, deși poți să juri că ești în control. Depresiile se mătură sub preș, prin hăhăiala aceea artificială, râzi cu lacrimi și faci amintiri frumoase în timp ce copilul interior, care vrea iubire autentică, e redus la tăcere.

La mine n-a fost dependență fizică, mă amăgesc. Fumam când aveam chef să mă relaxez. Și atunci de ce stau acum pe un pat la Psihiatrie, după un episod oribil cauzat de LSD?

Mi-aduc aminte fiecare pas. Prima linie, prima pastilă, prima gură de apă cu MDMA. Am avut mereu atâta bucurie și atâta control încât nu mi s-a părut că am o problemă. Și, totuși, copiii mei stau de două săptămâni cu bunicii pentru că sunt la Psihiatrie. De ce nu am avut înțelepciunea să vin mai devreme, înainte să iau LSD? Pentru că aveam impresia că numai <<nebunii>> ajung aici. Dacă aș fi știut… Dacă aș fi putut cunoaște alte cazuri de oameni care și-au tratat dependența și și-au găsit puterea în ei, nu în afară…

Mi-aduc aminte primele discuții cu doamna psiholog. Muream de rușine că am ajuns aici, că a aflat toată lumea și nu mai știam ce să fac ca să ajung acasă. Și totuși atitudinea ei n-a fost o secundă de judecată. Mi-a și spus, în timp ce-mi plângeam de milă: <<Așa, ai ajuns aici. Te mai plângi mult sau vrei să vezi ce poți face de-acum înainte?>> M-a încurajat să scriu, să pictez, să citesc, adică să găsesc bucuriile pe care le uitasem. Într-o zi, mă simțeam prost că am manichiura nefăcută și a scos o ojă din sertar. M-a tratat exact ca în afara spitalului, ca pe un om NORMAL care a greșit, dar are același potențial ca oricine altcineva de a-și afla sensul vieții și de a-l împlini.

La spital este un respiro dintr-o viață extraordinar de agitată. Mă gândesc că n-am ajuns aici mai devreme doar pentru că-mi păsa ce crede lumea despre mine. Așa cum mi-a păsat când am fost invitată să fumez prima dată. Dar oare ce am face zi de zi dacă ne-am ghida numai după interiorul nostru? Văd aici cazuri mai grave, dar și cazuri mai ușoare decât al meu. Este o lecție de viață, dar și un ajutor atât de dorit! Medicii și asistentele vorbesc cu mine cu drag, vor să mă fac bine cât mai repede. Și bine înseamnă să fiu bine cu mine. Cel mai mult îmi place că îmi tratez insomniile. Ce bine e să adorm devreme și să mă trezesc cu capul limpede! Chiar dacă deocamdată o fac cu pastile, medicii mă asigură că în curând corpul meu va reînvăța să facă singur asta. Până și mâncarea îmi place.

…………………………………….

         A trecut o lună de la externare. Merg la sală, muncesc mai eficient ca niciodată, mi-am descoperit atuu-urile și am, în sfârșit, încredere în mine. Da, încredere în mine! Și plâng scriind asta, pentru că am avut mereu atâta forță înăuntru, dar am amânat să o trăiesc, predând puterea mea și așteptând mereu ca altcineva sau ALTCEVA să mă facă fericită. Urmând sfaturile psihologului cu pași mici, cu obiective pe o zi, apoi pe o săptămână, încrederea pe care n-am avut-o niciodată a început să se instaleze. Ajutorul era atât de aproape…

Vă mulțumesc! Ba mai mult decât atât, vă sunt etern recunoscătoare pentru că ați făcut ca un copil interior să înceapă să-și ceară drepturile și să fie fericit, pentru că ați făcut ca un proces complex să pară simplu și pentru că sunt astăzi pe deplin fericită”.

 Nota: acest material a fost publicat cu acordul pacientei.

Liliana Luca, Psiholog Drd, Psihoterapeut

Absolventă a Facultăţii de Psihologie şi Stiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” Iași, cu un master în Psihologie Clinică,  doctorand la Facultatea de Medicină și Farmacie- Universitatea „Dunărea de Jos” Galați,  Liliana Luca este psiholog clinician, psihoterapeut, la Institutul de Psihiatrie „Socola” Iași. Are competenţă profesională în domeniul expertizei psihologice judiciare, a urmat cursuri de formare în Psihoterapie Integrativă, cursuri postuniversitare de psihologie aplicată în justiţie și bioetică. A participat cu lucrări stiinţifice la conferinţe şi congrese naţionale şi internaţionale de psihiatrie, psihoterapie şi dermatologie.