Pisicile ne aud atunci când le vorbim frumos, doar că nu le pasă

Dacă pisica ta nu răspunde la chemările tale de adorație, ar trebui să te gândești dacă nu cumva pur și simplu te ignoră.

Într-o serie de experimente pe 16 pisici de casă, cercetătorii au arătat că felinele cunosc vocea stăpânului lor. De asemenea, acestea se comportă diferit atunci când stăpânii lor le vorbesc, spre deosebire de o altă persoană.

La auzul unei voci familiare, pisicile din studiu au încremenit adesea, dând din coadă, clipind din ochi sau mișcând urechile – dar numai atunci când cuvintele erau rostite într-un registru rezervat.

Dacă proprietarul folosea vocea umană tipică pentru a rosti aceeași propoziție, pisicile păreau să simtă că discursul nu le era adresat lor.

Pronunțările scurte, mai înalte, cu sunete repetitive sunt caracteristici comune ale vorbirii umane atunci când sunt adresate copiilor sau animalelor de companie. S-a demonstrat că, de exemplu, câinii simt atât tonul, cât și sensul vocii stăpânului lor, potrivit sciencealert.com.

De fapt, experimentele din 2017 și 2018 au constatat că, atunci când un proprietar de animale de companie folosește „limbajul câinelui”, cum ar fi „Cine este un băiat bun?”, acesta atrage atenția și afecțiunea câinelui lor mai bine decât vorbirea destinată altor oameni.

Cercetările anterioare sugerează, de asemenea, că oamenii folosesc un registru specific pentru a vorbi cu pisicile lor – introducând calități mai senzuale „răsuflate” pentru a semnala prietenia și apropierea. (Deși nu este clar dacă pisicilor le pasă deloc de acest lucru).

Dar experimentele actuale sunt primele care explorează modul în care pisicile răspund la vorbirea dirijată de pisică față de vorbirea dirijată de om.

La fel ca și în cazul câinilor, cercetătorii au descoperit că pisicile pot distinge între discursul adresat altor oameni și discursul adresat în mod special lor.

Dar acest lucru a fost valabil doar atunci când propozițiile au fost rostite de către proprietarul pisicii. Atunci când un străin vorbea în aceleași moduri, adresate pisicii, animalul de companie nu a arătat prea mult interes. Pur și simplu își vedea de treabă ca de obicei.

Constatările sugerează că pisicile de casă adulte care nu sunt obișnuite cu străinii au învățat doar să descifreze nuanțele vorbirii proprietarului lor. Apropierea unei relații pisică-om, cu alte cuvinte, s-ar putea baza mai degrabă pe experiență decât pe o preferință înnăscută pentru calitățile prietenoase și intime ale vocii umane.

Experimentele viitoare ar trebui să compare dacă pisicile mai socializate au învățat să răspundă mai bine la discursul străinilor. Pisicile din cafenelele pentru pisici, de exemplu, par să fie foarte bine adaptate la vorbirea umană și au învățat nu numai numele lor, ci și numele altor pisici din jurul lor.

Pe de altă parte, pisicile de casă din studiul actual, toate locuiau în garsoniere și majoritatea aveau un singur stăpân.

Pentru a reduce stresul față de elemente necunoscute, experimentele au fost efectuate în apartamentul fiecărei pisici. De asemenea, stăpânul lor a fost întotdeauna în cameră, deși acesta a stat în tăcere și nu a interacționat cu pisica pe tot parcursul experimentului.

Experimentatorul, pe care pisica îl mai întâlnise înainte, punea apoi o serie de înregistrări audio cu o pauză de 30 de secunde între ele. Aceste înregistrări au fost înregistrate în prealabil în timpul interacțiunilor naturale dintre pisică și stăpânul său, inclusiv chemarea pisicii pe nume.

Ulterior, proprietarul animalului de companie a înregistrat aceleași cuvinte pe care le-a spus pisicii sale pe un ton destinat unui alt om. În cele din urmă, un străin a fost înregistrat copiind cuvintele și tonul proprietarului în toate scenariile.

Când înregistrarea audio finală a fost ascultată unei pisici de casă, comportamentul animalului de companie s-a schimbat doar atunci când vocea proprietarului a vorbit într-un mod adresat pisicii. Pisica, de exemplu, se putea opri din toaletat pentru a miauna înapoi sau pentru a se uita spre sunet. Alteori, răspunsul pisicii a fost mai puțin evident, urechile sale întorcându-se în liniște spre sunetul vocii stăpânului, în timp ce părea altfel neinteresată.

Atunci când se auzea vocea unui străin sau când vocea stăpânului lor părea că vorbește cu un alt om, comportamentul pisicii rămânea neschimbat.

Studiul se bazează doar pe un număr mic de animale de companie, toate având un stil de viață similar, dar autorii spun că descoperirile lor sunt un bun început pentru a înțelege cum ne-ar putea înțelege animalele noastre de companie.

„Rezultatele noastre evidențiază importanța relațiilor unu-la-unu pentru pisicile de companie de interior, care nu par să generalizeze comunicarea dezvoltată cu un om la toți interlocutorii umani”, scriu autorii.