Jurnal de rezident în străinătate. Dr. Alina Ioana Voinea: Îmi pare bine să vă cunosc

Jurnal de rezident în străinătate. Dr. Alina Ioana Voinea: Îmi pare bine să vă cunosc

Nu știu alții cum sunt, dar eu nu m-am descurcat niciodată prea bine în a spune „La revedere, ne auzim”. Dar pare-se că așa începe orice capitol, cu sfârșitul altuia. Fiecare început simte nevoia unei finalități anterioare, paradoxul devine redundant, iar despărțirile inevitabile. Și totuși, rămânem în permanență căutare de noi provocări, a unor alte și alte „Îmi pare bine să te cunosc”.

Am convingerea că alegerile noastre cele mai incomode sunt cele care au potențialul de a ne crește cel mai mult, de a ne dovedi atribute și abilitați pe care nici nu le bănuiam în noi înșine. Nu poți ști cât de puternic ești până nu trebuie să fii, nu-i așa? O să vă rog să aveți puțină încredere, dacă nu în altceva ori altcineva, măcar în esențiala calitate a timpului – de a fi trecător. Orice moment, fie el cât de insuportabil sau plăcut are nefastă soartă a epuizării. Simplu, totul trece.

Povestea dinaintea noului meu început poate fi rezumată în câteva cuvinte: „Bună, sunt Alina, am 28 de ani și sunt medic rezident psihiatru. Mi-e frică de fluturi (da, ați citit bine), îmi iubesc familia și prietenii cu nesăbuință și am avut norocul de a cunoaște și învăța de la oameni de calitate.” Tot ce am reușit în acest parcurs, am reușit cu susținerea lor constantă, pentru care nu pot decât sa mulțumesc și să mă înclin.

La începutul acestui an am ales să spun „la revedere” pentru un timp. Am susținut examenul de limba engleza ocupațională (OET), m-am înscris în General Medical Council și am aplicat la câteva posturi de medic junior în Regatul Unit al Marii Britanii. Incertitudini, zonă de confort depășită, convingeri încercate  – cam acesta a fost profilul ultimilor luni din viața mea, alături de interviuri, documente și încâlceala birocratică. Dar știți ce? Totul s-a rezolvat.

Oamenii dragi mi-au rămas aproape, am învățat până unde și cât pot, am acceptat postul oferit la unul dintre interviuri. Într-un scenariu de pandemie, a-ți găsi chirie într-un oraș cu 150000 locuitori aflat în apropierea Londrei este, așa cum aflat și eu de curând, obositor și complicat. Dar nu imposibil. (Mai aproape de imposibil este sa înțelegi sistemul de taxe al țării unde care te muți…și de ce nu te-ai gândit oare din timp sa faci și niște studii economice?!)

Așa că mi-am împachetat anii în 2 genți la cala avionului și am aterizat dis-de-dimineață în noul meu capitol. Nerăbdătoare și curioasă, am completat documentele de auto izolare și mi-am scanat pașaportul spre identificare. De aici a urmat o serie de întâmplări așa cum doar situațiile de viață neobișnuite iți pot propune, care m-au învățat repede că cel mai important este să iți permiți schimbarea.

Dificil, desigur, dar atât de benefic atunci când încerci să te dezvolți, este să te lași să simți frica și nesiguranța trecătoare a începutului. Emoțiile primelor momente stau strajă individului care vei fi mâine, iar flexibilitatea de a-ți permite adaptarea la noua formă păstrându-ți fondul deja construit, este cea mai de preț unealtă în a fi ce vrei să fii. Pentru mine aceste zile, săptămâni, luni, reprezintă motivele pentru care mă aflu aici – de a mă cunoaște și de a-mi da voie să cresc.

Scriind aceste rânduri de la distanță, trebuie sa mărturisesc o senzație de apăsare când ma gândesc la acasă, la locul sigur și călduros unde nimic rău nu mi se putea întâmpla. Acolo unde sunt toți ai mei, unde pisicile dorm pe canapea, iar cățeii mă primesc dând din coada. Nu mi-am putut pune în bagaj decât amintirile cu ei, iar din acest motiv zilele trec puțin mai altfel.

Dar, ca și în cazul pandemiei cu care ne confruntăm, distanța rămâne doar fizică, neputând suprima gândul, sentimentele, apropierea care contează cu adevărat. Știu ca nu sunt nicidecum singură pe acest drum, am cunoscut mulți colegi aflați în situații asemănătoare, am înțeles ca fiecare dintre noi are capitolul său de construit și o face asa cum știe mai bine, unde crește mai bine, depășind zilnic obstacole proprii. Dar în final suntem cu toții aproape, împărtășind aceleași nevoi, stări de spirit, frici, bucurii. Dincolo de statistici și de ecrane colorate, rămânem oameni în căutarea echilibrului.  

Îmi pare bine să te cunosc” este o propoziție atât de puternică și atât de frumoasă tocmai pentru că dă naștere unui nou început în care nu poți fi singur. Vă răspund aici și acum – „Și mie.”              

Dr. Alina Ioana Voinea, medic rezident psihiatru anul III, LAS Core Trainee, Hertfordshire Partnership University NHS Foundation Trust, St. Albans, Marea Britanie

Ecaterina Dinescu

Ecaterina Dinescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *