Dr. Ion Cantacuzino și lupta sa cu holera. Românii care au revoluționat medicina

Fondator al şcolii românești de imunologie şi patologie experimentală, Ion Cantacuzino s-a născut pe 25 noiembrie 1863, la Bucureşti. În perioada 1879-1882 a urmat cursurile Liceului „Louis le Grand” din Paris, apoi a făcut apoi studii de filosofie la Sorbona (1882-1885), de ştiinţe naturale (1886-1891) şi de medicină (1887-1894) la Paris, luându-şi doctoratul în medicină în 1894.

Tema tezei sale de doctorat a fost „Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l’organisme” („Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”). A făcut un stagiu la Institutul „Pasteur” din Paris (1892-1894), potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).

A fost profesor de morfologie animală la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi (1894-1895). În 1895 revine în Franţa şi întreprinde cercetări ştiinţifice la Institutul Pasteur (1895-1901). Revenit în ţară, ocupă catedra, atunci creată, de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde a fost profesor din 1901 până în 1934.

Fondator al şcolii române de imunologie şi patologie experimentală, a militat pentru consolidarea fundamentelor biologice ale medicinii teoretice şi practice. Activitatea sa ştiinţifică cu caracter aplicativ a început în 1904, cu studiul şi prepararea serului antistreptococic, continuată în 1905 cu prepararea serului antidisenteric. S-a preocupat, totodată, de studiul şi prepararea vaccinului împotriva febrei tifoide, ca şi a holerei asiatice (1912-1913), precum şi de studiul şi prepararea serului antidifteric (1914-1915). De asemenea, i se datorează introducerea noţiunii de imunitate prin contact.

Cea mai de seamă contribuţie a dr. Ion Cantacuzino o reprezintă obţinerea primei modificări ereditare în bacteriologie, prin folosirea unui transformator, obţinut prin metode fizice (filtrare şi căldură). (dicţionarul „Membrii Academiei Române”, 2003). A fost director al Institutului de Seruri şi Vaccinuri din Bucureşti, înfiinţat în 1921 din iniţiativa sa.

A fost, de asemenea, director general al Serviciului Sanitar Român(1907-1910). Ca ministru al Sănătăţii, dr. Ion Cantacuzino a elaborat Legea reglementării muncii în porturi şi a finanţării luptei contra tuberculozei. A fondat „’Revista Ştiinţelor Medicale” (1905), precum şi „’Annales de Biologie” (1911).

Personalitate marcantă a medicinei şi învăţământului românesc, dr. Ion Cantacuzino s-a implicat deopotrivă în susţinerea cauzei naţionale româneşti. Pe perioada neutralităţii României (1914-1916) s-a manifestat ca fervent adept al intrării în război de partea Antantei. Mobilizat ca medic colonel, în cursul războiului de întregire este numit director general al Sănătăţii Publice, Civile şi Militare (1917-1918).

A desfăşurat o intensă activitate politică, militând pentru reîntregirea ţării. În iunie 1918, dr. Ion Cantacuzino a plecat la Paris, unde a activat pentru susţinerea cauzei naţionale. La 24 august/6 septembrie 1918 a avut loc o adunare a românilor aflaţi în Franţa, iar în cadrul acesteia a fost elaborată şi aprobată o moţiune semnată de 114 persoane, între care şi dr. Ion Cantacuzino. Documentul recomanda pe dr. Ion Cantacuzino şi pe Vasile Lucaciu pentru a discuta cu autorităţile aliate chestiunea românească „ca să susţină în numele nostru interesele şi idealurile neamului românesc pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional”, se arată în volumul ”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920” (Constantin I. Stan, Ed. Paideia, Bucureşti, 2010).

S-a numărat, totodată, printre membrii Consiliului Naţional al Unităţii Române, creat la Paris la 20 septembrie/3 octombrie 1918 şi al cărui preşedinte era Take Ionescu. De asemenea, a făcut parte şi din delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1919).

A făcut parte din guvernul condus de N. Iorga, ca ministru al Muncii, Sănătăţii, Ocrotirii Sociale (18 aprilie 1931-31 mai 1932), iar în 1931 a fost ales şi senator.

Dr. Ion Cantacuzino a fost ales membru corespondent (24 mai 1911) apoi membru titular (30 mai 1925) al Academiei Române. A murit la 14 ianuarie 1934, la Bucureşti. (Agerpres)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *