Personalitate marcantă a medicinei românești, prof. univ. dr. Marin Burlea impresionează prin CV-ul cu grijă completat în ani de carieră, dar, mai ales, prin bunătatea și generozitatea de care a dat dovadă dintotdeauna, inclusiv atunci când, dezinteresat și doar pentru că umanitatea i-o cerea, a acceptat să facă naveta Iași – Tulcea pentru a se îngriji de copiii bolnavi care au rămas fără medic pediatru în oraș.

Își amintește că nu a stat prea mult pe gânduri atunci când i s-a cerut să-i ajute pe copilașii din Tulcea, dar nu și-a imaginat nicio clipă că va fi atât de dificil să găsească un medic pediatru care să acorde permanența de care pacienții au nevoie: „Din nefericire, medicii nu sunt motivați să rămână în România. Aproape 25 000 de medici sunt plecați peste granițe. Poate nu ne dăm seama, dar e un fapt îngrijorător!”. Acesta este începutul portretului făcut soților Burlea de revista inSociety, pe care îl redăm integral.

Nu e nici pe departe singura dată când profesorul Burlea se gândește la binele pacienților, iar despre fapte pe care e bine să le readucem în atenția ieșenilor, are grijă să îmi povestească cu emoție, soția dumnealui, doamna Georgeta Burlea: „În iarna anului 1990, renumitul muzician ieșean, Bujor Prelipcean, prieten bun cu Fernand Iaciu, prim violoncelist la Opera din Lille, facilitase o colaborare între Asociația Franco-Belgiană și Spitalul de Copii „Sf. Maria” din Iași. Dorind să aibă o echipă de cadre medicale pregătite profesional, dr. Marin Burlea, director al Spitalului de Copii la acea vreme, a preferat ca, în locul unor produse materiale pe care francezii urmau să le doneze spitalului, să fie finanțate în jur de 40 de stagii de specializare în Franța, la Lille, pentru 20 de doctori din toate specializările și pentru 20 de asistente. De asemenea, în anul 1994, Spitalul de Copii nu avea chirurg plastician. Doctorul Marin Burlea a întreprins toate demersurile către Univesitatea de Medicină și Farmacie „Gr.T.Popa” și Spitalul de Urgențe pentru înființarea unei secții de chirurgie plastică și reconstructivă infantilă. Tot în acea perioadă, dr. Marin Burlea a inițiat un proiect de construcție a unei policlinici de specialitate a Spitalului de Copii, la parterul blocului vecin Spitalului „Sf.Maria”, astfel încât, medicii specializați în Franța să acorde consultații în regim ambulatoriu. Nici până în acest moment nu au fost descoperite acele persoane care, pe timp de noapte, spărgeau zidurile construite în timpul zilei. Se vehiculau, la acea vreme, zvonuri conform cărora medicul Burlea își face policlinică particulară. Din fericire, trecând peste toate aceste greutăți și situații neprevăzute, în 1992, Policlinica era deschisă”.

 Întrebat fiind despre lipsurile sistemului medical din România, Marin Burlea spune că există o dominantă materială inexplicabilă. Corupția e dincolo de imaginație, iar față de profesori și viață, în genere, se manifestă o atitudine superficială.

„În secolul vitezei și era informației avem impresia că medicina se poate învăța de pe internet. Nu mai există devotament, generozitatea de a veni sâmbăta și duminica în spital pentru a-ți vizita pacienții, să faci anumite lucruri neremunerate. Medicul este un individ care are datoria de a transmite în societate nu doar profesionalism, ci trebuie să transmită principii sănătoase de viață, familie, îngrijire și alimentație.”

Recunosc, am avut oareșcare neliniști în privința răspunsurilor la întrebările pregătite. Despre familia Burlea s-au scris și zvonit adevăruri și neadevăruri. O recunosc inclusiv ei. Au dat enorm de mult societății, iar dureros e atunci când societatea uită de dragul cancanului.

„Muncim în orașul Iași de 41 de ani. Ca familie, nu am fost scutiți de răutăți sau tehnici de manipulare ale maselor. Presiunile durează de mulți ani. Noi avem copii foarte buni, prea sinceri în relația cu ceilalți și, astfel, victime facile într-o societate în care au apărut «vânătorii de capete», într-o societate în care «prietenii» îți siluiesc sufletul, intră cu forța în el, pentru că așa îi duce «curentul» și interesul…”, spune Georgeta Burlea.

Am vrut să trec dincolo de aparențele halatului de medic. Timpul mi-a fost inamic de această dată, însă, cu toate acestea, am reușit să surprind profunzimea omului Marin Burlea în ipostaza de profesor, medic, fost senator, soț, tată și bunic, dar și a ceea ce înseamnă familia Burlea. 

„Eu sunt slab. Nu am tărie! Am plâns de multe ori în viață, dar am reușit să mă abțin în fața pacienților. Plânsul în fața pacienților înseamnă eșec și deznădejde, eroare din punct de vedere tehnic, mai ales că, în pediatrie, pacienții sunt cele mai inocente și sensibile ființe. Pe de altă parte, satisfacțiile pe care le ai în momentul în care ai salvat o viață nu pot fi descrise prea ușor în cuvinte, dar atenuează din tristețea pe care ți-o provoacă suferința umană.”

 Prin mâinile care alină durerea (cele ale prof.univ.dr. Marin Burlea) au trecut sute de mii de cazuri. Nici domnia sa nu-și mai aduce aminte cu exactitate numărul, dar are întipărite în memorie amintirea celor cărora le-a redat șansa de a avea o viață normală, așa cum e Flori, „fetița hrănită cu pufuleți” sau Adina, cea care avea doar 16 kg la vârsta de 18 ani. Cu toate acestea, pentru medicul Marin Burlea, nașterea copiilor și a nepoatei va rămâne întotdeauna cea mai de preț amintire.

„Îmi pare rău că nu am ținut cont în suficientă măsură de sfaturile ilustrului învățător din Ialomița. Era un fel de sfătuitor al satului la care ajungeau toți tinerii care voiau să se căsătorească la vârste fragede și aveau nevoie de un sfat sau o consfințire a hotărârii lor. Îmi pare rău că nu i-am urmat recomandarea pe care o făcea tuturor celor care învățaseră bine și aveau un nivel ridicat de inteligență, aceea de a avea trei copii – unul pentru soție, unul pentru soț și unul pentru România, pentru a menține din punct de vedere numeric și calitativ un echilibru valoros între generații.”

       Prof. dr. Marin Burlea s-a născut în comuna Vidra, județul Ilfov. Datorită admirației pe care i-o purta unchiului său, chirurgul Alexandru Burlea, a ales să urmeze cursurile Liceului „Mihai Eminescu” din Iași, încurajat fiind de mama sa, cea care a văzut în el o speranță și a insistat pe lângă cumnatul său să îl ajute să facă un liceu bun. Dorința de a deveni medic și-a cultivat-o din fragedă pruncie, impresionat fiind de medicul pediatru. Dorința s-a transformat în realitate odată cu admiterea la Facultatea de Medicină, specializarea Pediatrie, iar din 1967, anul în care a devenit student și până în prezent, drumul i-a fost greu, lung, anevoios, cu speranțe minime la început și sacrificii imense.

„Am avut un noroc imens în viață! Am bifat toate obiectivele pe care le-am avut proiectate în minte!”

A parcurs etapele evoluției universitare de la șef de lucrări, conferențiar și, din 2002, profesor universitar și șef de clinică, fiind susținut de prof.dr. Carol Stanciu, un titan al gastroenterologiei de adulți și de prof.univ.dr. Vasile Burlui. În prezent este șef de clinică și coordonator național pentru rezidențiatul de gastroenterologie pediatrică nou-înființat, membru al Academiei de Științe Medicale și, recent, a preluat cel de-al treilea mandat de președinte al Societății Române de Pediatrie, forumul profesional numărul unu din România. În destinul profesional și nu numai, un rol covârșitor l-a avut maestrul Marcel Burdea, profesorul alături de care a petrecut ore în șir, vreme de aproape 15 ani. De la domnia sa, medicul Marin Burlea a învățat nu doar tainele profesiei, ci și adevărate principii de viață pe care încă le aplică. Își amintește cum maestrul Burdea îi spunea, în repetate rânduri, „viața omului e prea scurtă pentru a ne face experiențe singuri. Trebuie să iei totul de-a gata!”.

„Un medic care nu are un maestru se numește autodidact și, oricât de mult ar citi și studia, performanțele sale vor fi medii sau mediocre. Apoi, în medicină trebuie să ai îndoieli. Un medic care nu are îndoieli și crede că emite pacientului judecăți cu valoare absolută este un om terminat și nu mai poate evolua. Se transformă într-un pericol pentru pacient.”

Marin și Georgeta Burlea sunt suflete-pereche. Își amintesc perfect ziua în care s-au întâlnit și momentul în care au intrat în vorbă. Era primăvara anului 1971, iar Centrul Universitar Iași organizase o excursie la București, pentru studenții tuturor universităților din oraș. Ea, studentă la Filologie, el, student la Medicină.

„Împreună cu niște colege am hotărât să ne înscriem la acea excursie. Trenul pleca seara, în jurul orei 23. Noi am ajuns mult mai devreme, căci, în general, fetele sunt mult mai precaute. După ce ne-am instalat în primul compartiment de la ușa ultimului vagon și așteptam plecarea trenului, am văzut pe peronul gării doi băieți care alergau după trenul în mișcare. Chiar mă întrebam, în sinea mea, dacă-l vor… Și l-au prins… Unul dintre cei doi era Marin. Cum au intrat pe culoar, vizibil obosiți, s-au oprit la geamul unde eram noi. Ne-am prezentat: ei erau mediciniști, noi eram filoloage. A urmat o conversație obișnuită, de conjuctură, dar în concordanță cu momentul, locul și vârsta noastră. Am remarcat faptul că avea părul creț, genele lungi și întoarse, parcă ar fi fost machiat. După câteva minute de conversație, eu m-am retras în compartiment, unde am «moțăit» până dimineață. Colega mea, cea care rămăsese pe culoar cu ei, mi-a zis a doua zi că Marin a întrebat mai multe despre mine, dar cu ironia pe care aveam s-o cunosc ulterior «dacă, nu cumva, sunt mută?!»”, rememorează doamna Georgeta Burlea.

Până în momentul întoarcerii la Iași, nu i-a mai văzut pe băieți. „Noi, fetele, eram deja pe peronul Gării de Nord, așteptând sosirea trenului care să ne ducă la Iași, când, intempestiv, iar a apărut el, cu pas grăbit. L-am privit cu atenție, apropiindu-se… Am remarcat faptul că purta o cămașă nouă albastră, pe care aș recunoaște-o și acum, dacă aș vedea-o! De data aceasta, ne-am urcat toți în același vagon și compartiment. Au fost câteva discuții banale în tot grupul de tineri. Și, totuși, ceva se întâmplase… La sosirea în Iași, ne-am promis că ne vom mai întâlni și, culmea, chiar ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Au fost câteva astfel de întâlniri întâmplătoare. A ajuns la mine acasă împreună cu ale mele colege din tren. Ei toți, fiind căminiști, comunicau mult mai bine și au stabilit într-o zi să mă viziteze acasă, știind că vor găsi, ca întotdeauna, o cafea nemaipomenită, preparată de mama mea. Într-o zi de mai, cineva a sunat la ușa apartamentului. Mama mea a deschis ușa și, răspunzându-i la salut, l-a invitat în casă. Ne-am împrietenit și, de atunci, am rămas împreună…”, completează Georgeta Burlea.

De atunci și până în prezent s-au scurs aproape 46 de ani, dintre care, 44 de căsnicie, căci, după doi ani de relație, tânărul student Marin Burlea a decis că trebuie să meargă la mama Getei, o femeie extrem de exigentă (fostă Miss Vaslui) și să-i spună sincer și credibil: „Doamnă, eu o iubesc pe Geta și vreau să o iau de soție… Aveți ceva împotrivă?”. Mărturisește cum, din prima clipă, i-a fulgerat atenția o fată cu ochi albaștri, a cărei privire exprima o blândețe aparte. Aveam să aflu chiar de la el de ce era atras de ochii albaștri. Provine dintr-o familie cu patru frați și, în afară de el și de mama sa, toți aveau ochi albaștri. Și-a dorit să aibă copii cu ochi albaștri. Crede că acesta i-a fost primul gând pe care l-a avut atunci când a zărit-o pe Georgeta. Bineînțeles, ulterior, i-a descoperit și calitățile.

„Când soțul meu a pus piciorul pe ultima scară a ultimului vagon în 1971, destinul a hotărât că voi întâlni o persoană a cărei crez de viață era orientat după un citat din Diderot: «Mai bine să te consumi decât să ruginești»”, Georgeta Burlea

Doamna Burlea își amintește și acum inerentele răutăți cu care a fost obișnuită din fragedă copilărie. Cu tatăl decedat pe când ea avea doar 5 ani, n-a fost ferită de privirile și vorbele veninoase ale colegilor. Și-a impus să fie, mai degrabă, invidiată decât compătimită și, ironie a sorții sau nu, a cam simțit asta pe întreg parcursul vieții.

„Mi-am conceput și organizat viața după anumite precepte morale, de la care nu am făcut niciun rabat. Oricât de greu mi-a fost, nu am renunțat niciodată la «locul meu sub soare», dar mai ales la aportul meu privitor la acel loc. Am dorit mereu să amprentez locul pe unde am lucrat, să-l sfințesc prin faptele și ideile mele, să rămân o amintire plăcută în memoria colectivă. Dar, această viziune asupra vieții a însemnat eforturi foarte mari din partea mea, înțelegând din primul nostru an de activitate că profesia soțului meu incumbă eforturi și sacrificii din partea mea, aspect de care eu sper că el este conștient… Pe de altă parte, eu sunt fericită că am întâlnit omul potrivit căruia să-i ofer ajutorul și că el, pasionat până la încrâncenare de lupta pentru viață, a meritat devotamentul meu constant”, Georgeta Burlea

Ați simțit vreodată că profesia v-a pus piedici în viața de familie?

„Din fericire, căsnicia a evoluat pozitiv, cu urcușuri și coborâșuri inerente, dar fără sincope. La început, făceam naveta. Primisem repartiție în mediul rural, într-o zonă izolată din Bărăgan. Soția, în județul Ilfov. Cei 80 de km care ne separau inițial nu au fost o cauză care să afecteze legătura noastră afectivă, familială. Ulterior, cu noile repartiții, s-au făcut 20 de km. Ne-am apropiat ca distanță. Mai târziu, am ales Iașul după concursul național de secundariat, echivalentul rezidențiatului din prezent, cu toate că aici eram considerat venetic”.

„Fata crescută la bloc, fata care mergea pe asfalt cu pantofi cu toc cui dispăruse…am înțeles că trebuie să fiu mamă și tată în același timp: să scot apă din fântână, să tai lemne, să spăl pelinci, adică mi-am asumat supraviețuirea, cu orice sacrificiu…!”, precizează doamna Georgeta Burlea.

„De fiecare dată când veneam la Iași, obișnuiam să mă opresc 15-20 minute pe Bucium, în zona Motelului, pentru a admira orașul. E drept, cu ani în urmă, nu era la fel de luminat cum e astăzi. Aveam un loc al meu din care priveam. Era un mod de a mă liniști. Încă mai fac acest lucru.”

„Prima noastră victorie comună a fost în 1976, când soțul mi-a dat înapoi orașul meu, Iași. A luat repartiție la Iași, în urma examenului de rezidențiat, dar eu mi-am pierdut titularizarea și, astfel, am muncit pe diferite posturi și locuri, pe care, am curajul să afirm, le-am sfințit prin dăruire totală și dezinteresată. Îmi amintesc cum, cu un an în urmă, în 1975, cu un copil de 18 luni în brațe, într-o zi de duminică, după-amiază, am coborât pe șosea în fața școlii din comuna Ion Roată din Ilfov. După trei zile de locuit în incinta primăriei, colegii s-au mobilizat, mi-au găsit gazdă, m-au ajutat să-mi «încropesc» un «cuib». Apoi, m-am mutat la Nea Gheorghe. N-am să-i uit nicicând pe acei oameni minunați ai locului! Când a venit pe lume Ana, cel de-al doilea copil al nostru, au intervenit alte greutăți. Din punct de vedere financiar, nu ne puteam permite să plătim o femeie care să ne ajute, concediul de maternitate fiind, pe atunci, de doar trei luni. Marin făcea mai multe gărzi pentru a suplimenta veniturile, iar eu mă ocupam de tot ce însemna gospodăria și educația copiilor. În timp ce el era de gardă, eu obișnuiam să studiez, astfel încât mi-am dat toate examenele, inclusiv gradul I. Anul 1989 m-a găsit la Centrul Logopedic și, acolo, la vârsta maturității, m-am îndrăgostit de această minunată și creativă profesie. Am rămas acolo pentru totdeauna pentru că eram pasionată de munca mea”.

„Singura ființă pe care m-am sprijinit am fost eu însămi: mi-am fixat obiective imediate, pe termen mediu și lung, toate însă, subordonate aceluiași ideal: familia și profesia. În viziune holistică, înseamnă numele socio-profesional. Dar acest ideal, noi l-am conceput împreună și l-am atins împreună!”, Georgeta Burlea.

 V-ați gândit vreodată să părăsiți România?

„În 1990 mi s-a oferit posibilitatea de a lucra într-un spital dintr-o suburbie din Paris, secția pediatrie generală. Nu am pus factorul material pe primul plan, m-am gândit că voi avea un alt nivel la care voi lucra, însă am hotărât să rămân. Ca medic trebuie să muncești enorm, să investești mult timp pentru un confort mediu. Poate că atunci n-am vrut să plec, însă acum, străinătatea îmi pare mai atractivă”.

Soții Burlea își amintesc de vremea în care, naivi și plini de speranță, visând la idealuri, și-au croit ideea conform căreia, dedicația și pasiunea pentru o profesie vocațională este fundamentul fericirii. Viața le-a demonstrat că nu întotdeauna este suficient să faci bine pentru a nu stârni invidia. Dimpotrivă! S-au lovit în repetate situații de malițiozitatea oamenilor, în pofida faptului că n-au intenționat niciodată să răspundă cu răutate celor care îi denigrau sau, prin diverse tertipuri, reușeau să-i descurajeze.

„De neacceptat este atunci când cea mai nobilă și altruistă idee, inițiativă sau faptă este pusă sub semnul derizoriului, al dubiului, al interogării. Asta înseamnă judecată carențată sau târâtă de viruși extrem de periculoși pentru societate. Asta înseamnă un mediu ostil dezvoltării individului sau macrogrupului, beneficiar rămânând doar microgrupul… Ridicăm statui sau închinăm ode in memoriam celor care nu mai trăiesc, dar când personalitățile din diferite domenii trăiesc printre noi, le strivim sub bocancul necizelat al indivizilor devoratori de putere absolută, acea putere care produce plăcere individului care o exersează”, Georgeta Burlea

Ce e diferit acum față de anii trecuți?

„Relațiile interumane s-au răcit. Fiecare cu drumul lui, oamenii s-au distanțat. Nu prea mai întâlnești prietenii adevărate”.

Ați reușit să le insuflați copiilor dumneavoastră, Lucian și Ana, pasiunea pentru medicină, fără să vă fi propus acest fapt, probabil. Ați încercat să le influențați alegerile profesionale? Deseori i-ați sfătuit. Ce le-ați transmis cel mai frecvent de-a lungul anilor?

„Medicina este o artă, o formă de comunicare optimă datorită interacțiunilor interumane pe care le presupune. Mi-aș fi dorit ca Lucian să fie inginer silvic. Recunosc, l-am dus la Liceul Silvic. Îi plăcea muzica, viața de oraș, așa că a ales altceva. Poate pe Ana-Maria am influențat-o discret, având dintotdeauna o atracție specială pentru psihiatrie, însă alegerea i-a aparținut pe deplin. Le spun și acum ceea ce i-am învățat mereu: să țină la valorile de familie, să fie stabili și credibili, să aibă un stil de viață ordonat și un echilibru permanent și să muncească până la epuizare, căci nu există bunăstare fără muncă. Ah! Și le recomand să aibă trei copii.”

„Ne-am educat copiii în cultul muncii, al respectului pentru orice ființă, al onoarei, adevărului și demnității. Înțeleg, cu o anumită doză de durere morală, că educația pe care le-am dat-o nu este adaptată actualei diversități umane, că societatea românească nu este scena pe care se cântă romanțe, ci arena unui circ unde sunt slobozite animale intenționat flămânzite…Homo homini lupus. Profesiile noastre sunt dedicate copiilor, vedetele profesiilor noastre sunt copiii! Cu atât mai mult, ne-am iubit copiii noștri proprii, cu observația că am fost mai duri și exigenți cu ei, dar întotdeauna am fost alături de ei, la bine și la greu”, Georgeta Burlea

Cartea preferată este… ?

„«Cel mai iubit dintre pământeni», de Marin Preda”.

Cum arată seara ideală?

„Acasă, cu familia, făcând bilanțul unei zile și stabilind noi obiective”.

            Profesorul Burlea vede în familie piesa esențială a oricărei societăți. Nu are superstiții, însă recunoaște că are o slăbiciune pentru mașinile cu motoare puternice. Îi place să conducă, iar dacă ar avea timp, ar conduce cel puțin una-două ore în fiecare zi, căci, „dincolo de faptul că văd orașul, văd oameni, chipuri, admir copacii, reflectez”, spune domnia sa.

„Nu regret nimic. A trăi în trecut e un consum psihic ilogic care nu te ajută.”

Articol preluat din revista inSociety