„Sindromul urâțeniei” afectează 2% din populația globului

Tulburarea dismorfică corporală (TDC), denumită și „sindromul urâţeniei’, este o afecţiune care ține în special de domeniul psihiatriei şi pare să afecteze în general tinerii, deşi cercetătorii ne arată că toţi oamenii pot prezenta aceasta „boală” într-o măsură mai mare sau mai mică. Se estimează că aproximativ 2% din populaţia globului suferă de TDC.

Majoritatea oamenilor se acceptă aşa cum sunt sau pur şi simplu sunt „grijulii” în legătură cu defectele fizice, însă unii devin obsedaţi de ceea ce toţi remarcă la ei ca fiind „urât”, inestetic, lăsând acest fals scop de a îmbunătăţi acel defect să le altereze uşor comportamentul şi viața.

Tulburarea dismorfică corporală începe de obicei în copilărie

TDC începe de obicei în copilărie, odată cu conştientizarea „defectului cheie”, însă poate fi la fel de bine prezentă şi la indivizi maturi – de exemplu, la acele persoane „dependente” de operaţiile estetice, care în permanenţă vor găsi ceva de corectat în look-ul lor.

Comportamentul persoanei în cauză devine obsesiv-compulsiv, putând-se manifesta strict în legătură cu acel defect (de exemplu, când într-o conversaţie cu prietenii survine ca subiect ceva înrudit) sau poate fi permanent – la acele persoane plăcute ca aspect, însă care se percep ca hidoase, având probleme în a interacţiona cu cei din jur. În acest caz se asociază bulimia sau anorexia de cele mai multe ori, tulburări maniacale, iar un consult de specialitate va indica terapia cu antidepresive.

Ca o persoană să fie diagnosticată cu TDC trebuie să întrunească mai multe simptome, dintre care principale sunt:

  • preocuparea excesivă în legătură cu un defect fizic – observabil sau nu;
  • tulburări de comportament sau de încadrare socială din cauza acestui „defect”;
  • asocierea sau apariţia pe fondul unei alte boli (bulimie – aversiune faţă de kilogramele în plus); bolile de asociere sunt în general tot de domeniul psihiatriei. Cităm: bulimia, anorexia, izolarea socială, dificultăţi de comunicare, comportament obsesiv-compulsiv, depresii, fobie socială, evitarea altor persoane, sindromul personalităţii posesive, autopedepsirea – constând în rănirea propriului corp, lucrurile pot ajunge până la dismorfia musculară – convingerea că nu eşti destul de „bine-făcut”, sindrom prezent la unii body-builders.

Terapie comportamentală de grup și tratament medicamentos

Tratamentul este la fel de important ca şi diagnosticarea corectă şi rapidă. Spre deosebire de majoritatea bolilor psihice, TDC face notă discordantă prin rezistenta pacienţilor la terapia clasică. Ceea ce pare însă să dea rezultate în ultimii ani este terapia comportamentală de grup, pacienţii trebuind să fie „educaţi” din nou cu privire la ceea ce societatea defineşte ca standard şi ceea ce noi reprezentăm în cadrul ei. Aceste forme de terapie se însoţesc în cele mai multe cazuri şi de tratament medicamentos, acesta fiind menit sa îmbunătăţească starea de spirit a pacienţilor şi să-i facă susceptibili la schimbare.

Cercetătorii de la Medicine Montefiore Medical Center, din SUA, constată în 2018, într-o meta-analiză, că tratamentele farmacologice și neuromodulatorii actuali utilizați pentru tulburarea dismorfistică a corpului nu sunt deosebit de eficienți și sugerează direcții pentru studiile viitoare privind tratamente noi, cum ar fi augmentarea cu antipsihotice atipice și utilizarea oxitocinei intranazale în cazurile de tulburare dismorfică a corpului care prezintă simptomatologie reziduală chiar și cu monoterapie adaptată. Ei subliniază că există dovezi care sugerează că tehnicile neurostimulatoare neinvazive, cum ar fi stimularea magnetică transcranială repetată, pot fi de valoare în cazurile rezistente la tratament.

Conf. univ. dr. Anamaria Ciubară, medic primar psihiatru

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *